ERMITUL

Sfios până la tandreţe şi colţos ca un dulău de stână, peltic ca un pârâu de munte şi locvace ca o cascadă, hirsut ca un jneapăn de golişte şi, cu pletele lui de haiduc, bărbat ca un brad, Teofil Răchiţeanu e un poet dintr-o altă lume.

Într-un univers socializat până la demenţă, Teofil se mărturiseşte fericit întru canonul sihăstriei. Spune stihuri încântate obârşiei Someşului şi gurii de rai de la Ic Ponor şi-şi ninge sufletul cu toate zăpezile Padişului. Suflet ce-i este îndeajuns ca să stea de vorbă cu norii şi cu Dumnezeu. Care în închinările sale încenuşate de lacrimi, se numeşte uneori Mihai Eminescu. Singurătatea lui se întinde din străfundurile sufletului până la Cel Prea Înalt şi dincolo de el, de la mugurul vieţii până la cenuşile morţii şi, mai ales, de la tăcerea dintâi a Verbului până la cântecul sirenelor orfice. Şi cum să străbaţi asemenea imensităţi, cum să treci şi să te petreci pe drumul care le străbate, altminteri decât cu dorul şi dragostea purtate-n desaga poeziei. Căci, precum zice monada războinică, iubirea, moartea şi Dumnezeu sunt una. Cu dorul şi dragostea făcute ele însele din singurătăţi plânse şi din singurătăţi învinse şi vindecate. Ele însele născute din acel dulce-amar eminescian atât de drag lui Teofil Răchiţeanu, moţul dăruit cu harul poeziei adevărate, şi din alinturile cântului de drag şi jale cu care vin din demult oamenii acestui pământ. Supravieţuitor prin iubire, ca şi aceştia, al maelströmului existenţial şi al hăurilor interioare învârtejite de moarte şi timp.

Vieţuitor printre obârşii şi nălucite mituri, trăindu-şi, cu adâncă naturaleţe, condiţia de ermit al singurătăţilor interioare şi celeste, Teofil Răchiţeanu dovedeşte cu fiece clipă a vieţii sale apartenenţa la o rasă de stihuitori pe cale de dispariţie. Risipitor cu sine şi cu iubirea de ceilalţi, bolnav de boala rară a prieteniei, vaccinat cu sânge moţesc împotriva părelniciei istorice şi cu inima ne muşcată de şarpele invidiei, el este un argument că Poetul poate spera încă la un mileniu de existenţă.

După cum amarele-dulci stihuri ale sale ne îndreptăţesc a crede în perenitatea Poeziei. Ave!

Horia BĂDESCU

Articole din aceeasi categorie