Atunci, în Decembrie

…Ne-am dat proba curajului și proba credinței. Ne-am cucerit libertatea cu prețul sângelui unor oameni care au ieșit cu piepturile goale în fața celor care, cu puști și cu tancuri, apărau regimul comunist.
Atunci, în acel decembrie însângerat, ne-am dat însă și proba cea mare și mult prea grea, proba naivității…

 Secvențe

Soldați și tancuri. Urme de sânge pe asfalt.
„L-au împușcat pe Călin Nemeș!”; „Jos Ceaușescu!; ”Li-ber-ta-te!; „Armata e cu  noi!”. Li-ber-ta-te!”.
Miroase a foc și a sânge.
„L-au împușcat pe Mihai Țiclete!.
A murit Mihai… Mihai…
O femeie îmi leagă de braț o fâșie de steag.
„Jos Cea-u-șes-cu!” „Li-ber-ta-te!” „Armata e cu noi!”
Nu, nu mi-e frică. Suntem mulți. Niciodată n-am fost atât de mulți. Armata e cu noi, nu mi-e frică!
Bum! Bum, bum! Focuri de armă, în noapte. Pac, pac, pac!
„A murit Călin Nemeș!”. „Călin Nemeș n-a murit! L-au împușcat, dar n-a murit!” ”Țiclete e mort, l-am văzut”
A murit Mihai, a murit prietenul meu, Mihai…
Miroase a foc și a sânge. Străzile sunt pline de soldați și de tancuri. Călin trăiește, a murit Mihai. „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”

***

Puteam să mă fac agent de circulație. E suficient să ridic mâna și orice mașină oprește și mă duce oriunde îi cer. Am, pe braț, o fâșie de tricolor, ruptă de o femeie dintr-un steag rămas fără stemă, și fâșia aceea de steag mă apără de teroriști și de frică. Nu mi se poate întâmpla nimic. Țiclete a fost jertfa, Călin a fost jertfa, ei au fost, ieri, cei din linia întâi, noi am venit din urmă. Vom muri și vom fi liberi. Ba nu, noi nu vom mai muri. Am mai murit odată, în vremea tiranului, abia acum am înviat, nu mai murim, nu mai murim, e vremea Învierii, nu mai e loc de moarte!
Tatăl nostru carele ești în Ceruri, aruncă-ți privirea înspre noi, pe pământ, izbăvește-ne de ură și de patimi, fă-ne, Doamne, liberi și stăpâni pe libertatea noastră!

***

„E otrăvită apa, aveți grijă!”
„Orașul e plin de teroriști, nu ieșiți din case, să nu fiți împușcați”
Sunteți familia X-ulescu?”. ”Ba nu, suntem familia Y-cescu”. „Vai, iertați-mă, am greșit numărul. Dar dacă tot v-am sunat, e bine să vă spun că apa e otrăvită. Să spuneți și dvs mai departe, telefonați la toți prietenii, să nu moară oameni!”.
Telefoanele zbârnâie. Niciodată, cei în casa cărora am intrat în miez de noapte n-au primit atâtea telefoane de la necunoscuți.

***

Miroase a foc și a sânge, străzile sunt pline de tancuri, soldații au arme. Nu, nu vor avea atâtea gloanțe să ne împuște pe toți, noi suntem mii de oameni… Armata e cu noi! „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”
„A fugit Ceaușescu! Uraaaaaaaaaaaaaa! Suntem liberi! Li-ber-ta-te!”
Se aude strigătul nostru până la Cer. Li-ber-tate! Li-ber-ta-te! Ne-a ascultat Dumnezeu și cuvântul, iată, s-a întrupat. Suntem LIBERI!

***

„Ce cauți noaptea, la ora asta, pe stradă? Te rog să te legitimezi! Scoate buletinul!”

Veneam pe jos de la Radio Cluj, singură, după ce dusesem în studio înregistrarea de la concertul de colinde, de la Catedrală. Era trecut de 2:00, noaptea. Un bărbat, civil, mă prinde de gulerul paltonului, același palton în carouri pe care l-am purtat în toată iarna aceea de poveste. „Terorista dracului, cine te-a trimis aici, noaptea? Scoate repede buletinul, altfel te împușc!”

Nu, nu glumește. Miroase a băutură și are un pistol pe care îl învârte pe deget, în timp ce, cu mâna cealaltă, îmi răsfoiește buletinul. „Ești arestată, vii cu mine!”.

Văd ca prin ceață, peste drum, lângă Cinematograful „Timpuri Noi”, pitit lângă un stâlp, un ofițer de armată. Mă smucesc din mâinile celui care mă ”arestase” și o iau la fugă într-acolo. Militarul mă vede, mă prinde protector de mână. Îi spun ce am pățit. Se retrage într-un gang, vorbește prin stație cu cineva, un soldat vine și mă ia în primire, ofițerul fuge după cel care mă „arestase” și revine, după scurt timp, cu buletinul meu în mână. Soldatul mă însoțește până în fața Teatrului.

E noapte și e frig.  Beau ceai cu soldații de pe tancuri. Au venit oamenii și le-au adus ceai și cozonac. E ajunul Crăciunului. Ba nu, deja e Crăciunul.

Lerui, Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Cerne luna, cerne,/ Raze albe-aşterne,/ Lumina cerească/ Din iesle să crească,/ Razele-n zăpadă/ Îngeri să le vadă, /Din înaltul Cer,/ Lerui, Doamne, Ler!

Niciodată n-au fost atât de frumoase colindele! Un soldat mă duce până lângă casă. Armata e cu noi. Suntem liberi.

***

Ia sculați voi, gazde mari/ Florile dalbe/, Ia sculați, români, plugari/ Florile dalbe/ Că vă vin colindători…
Pe străzile Clujului ard lumânări. Una pentru Mihai, una pentru Lucian, una pentru Eugen… Port cu mine un aparat mic de radio și duc cu el, pe străzi, și veștile și colindele și zvonurile și spaimele…
Bum! Bum, bum! L-au împușcat pe Ceaușescu! Ceaușescu a murit! Oameni buni, rămâneți în casele voastre! Teroriștii încă mai trag! Nu ieșiți din case!
E seara Nașterii lui Christos, l-am alungat pe Moș Gerilă, a venit iarăși Moș Crăciun, l-au omorât pe Ceaușescu. Asta-i sara de Crăciun/ Veselește-te, om bun…
Tatăl nostru carele ești în Ceruri, aruncă-ți privirea înspre noi, pe pământ, izbăvește-ne de ură și de patimi, iartă-ne naivitatea, iartă-ne neștiința, iartă-ne, Doamne, bucuria păcatului!

Să-mi fie de mărturie

Flash-uri. Nu mi-a mai rămas nimic altceva de atunci, nici paltonul în carouri, nici fâșia de tricolor purtată pe braț, nici fotografiile (care au avut același traseu ca fotografiile lui Rotta, doar că eu nu mi-am recuperat filmele). Au rămas, poate, doar înregistrările pentru Radio Cluj și articolele publicate (întregi sau ciopârțite) în Adevărul în libertate. Și o scrisoare datată februarie 1990, trimisă profesorului Paul H. Stahl, la Paris, și publicată de acesta în revista „Etudes roumaines et aroumaines”, vol. X. „Să-ți fie de mărturie, pentru Eternitate”. Mărturie a faptelor, mărturie a evenimentelor, dar mai cu seamă mărturie a naivității. Iată:

În 21 decembrie, dimineața, la insistențele Achiței de a pleca din Cluj, m-am dus, așa cum promisesem, la Beliș, în căutare de folclor. Am ajuns acolo cu o mașină de ocazie în jurul orei 14:00. (…)  M-am dus  la M. (…) și de cum am intrat în casă mi-a povestit ce văzuse la televizor referitor la adunarea populară organizată de Ceaușescu în Piața Palatului, huiduielile, fluierăturile. (…) Mi-am  amintit ca am prieteni la București și mi s-au înmuiat picioarele. (…) Târziu de tot am reușit să iau legătura cu soțul Andei (Călugăreanu), care mi-a spus  că sunt teferi, dar că în București nu e bine și eu să nu plec sub nici o formă de acasă.

Vineri dimineața, la prima oră, am ieșit în stradă la ocazie. (…) O mașină m-a dus până la Huedin.  De acolo m-a luat un camion care, după câteva sute de metri, a fost oprit de un milițian care i-a spus șoferului că nu se poate intra în Cluj (…). După o vreme, un brașovean curajos m-a luat în Dacia lui, spunând că, dacă nu poate intra cu mașina în oraș, o să mă lase la margine (…). La punctul de control, la 12 km de Cluj, ne-a oprit un  milițian. I-a spus șoferului să o ia pe un drum care ne scotea în Feleac. (Când acesta s-a întors cu spatele), noi am luat-o, însă, înainte. Am intrat în oraș. Am ajuns lângă stadion: tancuri aliniate, soldați gata de luptă (…) și un vuiet puternic dinspre centru. Am ajuns printre tancuri în Piața Mihai Viteazul. Aici, mii de oameni care strigau. Nu se înțelegea ce spun.

Am coborât din mașină. Aveam două sacoșe grele (plecasem pentru o vacanță lungă). (…) Cu sacoșele în spinare, am ajuns între demonstranți. Se striga ”Jos Ceaușescu! Libertate!”. (…) Am scos din geantă reportofonul și i-am dat drumul, am înregistrat. Am ajuns aproape de Catedrală, unde se afla sediul Comitetului Județean de Partid. Acolo, tancuri pregătite de luptă. Oamenilor li s-a făcut frică. S-au oprit. Strigau: „Și noi am fost soldați!!”, „Armata e cu noi!”, „Soldați, soldați, pe cine a apărați?”. Soldații stăteau nemișcați, cu căștile hidoase pe ochi. La un moment dat, o fată curajoasă din primele rânduri s-a apropiat de un tanc și a pus pe el, în fața soldatului, un pachet de țigări. Soldatul nu s-a mișcat. Oamenii strigau: „Armata  e cu noi!”. Altcineva a mai pus un pachet. Soldatul a zâmbit. S-a apropiat o fată cu o floare, s-a urcat pe tanc, i-a dat-o soldatului și l-a sărutat. Soldatul a zâmbit, a luat floarea.

Strigătul mulțimii s-a întețit. Oamenii, curajoși,  au început să depună care mai de care țigări pe tancuri. De data asta soldații le luau. Am prins iar a înainta înspre Catedrală, dar tot cu teamă. La un moment dat un tânăr s-a urcat pe un tanc și a strigat: „Nu vă fie teamă, soldații nu vor trage în voi. Mergeți în fața Catedralei și ascultați  ce vorbește Doina Cornea”.  Cu greu am răzbătut prin mulțime. Oamenii mă vedeau că am un reportofon în mână și se dădeau la o parte, dar erau atât de mulți! Am ajuns într-un loc de unde îi vedeam pe cei ce vorbeau, erau mai mulți, fără să aud mare lucru din ce spuneau. Abia atunci am reușit să pun sacoșele jos și să scot aparatul de fotografiat. S-a îngenunchiat. Am început să fotografiez. Trei puștani s-au oferit să mă ajute. „Sunteți de la ziar?” –  mă întreba lumea. „Nu, nu sunt!”,  le spuneam, „ dar ce se întâmplă nu trebuie uitat”. Puștanii, două fete și un băiat, mi-au luat sacoșele și au pornit cu mine prin mulțime. Oamenii mă ridicau în brațe: „Haideți mai sus, domnișoară, să puteți fotografia mai bine, să se vadă cât suntem de mulți”. Toți voiau să mă ajute să pot fotografia și înregistra. (Se striga): „Jos Ceaușescu! Libertate! Ceaușescu, nu uita, va veni și ziua ta!”, „Ceaușescu, nu uita, vrem papuci din pielea ta!”. Fotografiam și înregistram.

Era trecut de ora 12:00, când ni s-a spus să plecăm acasă și să ne întâlnim din nou, mai târziu. (…) Am oprit o mașină care încerca să răzbată spre cartierul meu. M-a dus până aproape de casă. Nu departe de blocul meu l-am întâlnit pe profesorul Șeulean. (…) Vorbeam cu el când la un balcon a ieșit o femeie, țipând: „A fugit Ceaușescu! Am câștigat! Fugiți în case și deschideți televizoarele!”. L-am prins pe Șeulean de mână: ”Aveți televizor?” (Notă 2019: eu nu aveam…). „Am”, mi-a zis. „Atunci, haidem la dvs!”. Ne-am dus, am văzut. Am fugit apoi cu bagajele acasă, după care am alergat spre oraș. (…) Aveam la mine aparatul de fotografiat, reportofonul și aparatul mic de radio, ca să pot fi la curent cu ce se întâmplă la București. (Din fața Comandamentului militar), cu manifestanții am plecat spre sediul Securității (…). Acolo, când am ajuns noi, vorbea Doina Cornea (…). Oamenii, mulți, erau beți și începeau să facă prostii. Am aflat apoi că s-a împărțit băutură gratis.

(…) Mai târziu m-am întâlnit din nou cu „puștanii” mei, care m-au dus într-o casă unde am developat filmele. La 11:30, noaptea, am ajuns în Tipografie, unde am dus fotografiile, să le folosească pentru primul ziar liber. (…) Din  Tipografie am plecat cu o mașină pe care am oprit-o pe stradă, în celălalt capăt al orașului, la Studioul de Radio, să le duc înregistrarea cu Doina Cornea, care îi ruga pe oameni să nu-și piardă firea, să nu bea, să nu fie violenți. S-au bucurat. Au copiat înregistrarea, iar dimineața au difuzat-o. Eu am ajuns acasă la 3:00 noaptea, pe jos, singură. La 8:00 dimineața am fost iar în oraș, la demonstrație. M-am dus din nou la Radio să le duc o casetă cu colinde și cei de acolo m-au rugat să le înregistrez concertul de duminică seara, de la Catedrală, și să le fac un reportaj de acolo. Concertul a fost ratat, deoarece în timpul lui teroriștii trăgeau prin oraș (Notă 2019: S-au auzit focuri de armă și cineva a intrat în biserică, țipând că trag teroriștii), oamenii au fugit din biserică și concertul s-a terminat înainte de vreme. La câteva sute de metri se trăgea (Notă 2019: Se auzeau focuri de armă, dar în mod sigur a fost o diversiune!), iar eu luam interviuri pe treptele Catedralei. Reportajul meu a fost difuzat luni, 25 decembrie (…).

În loc de epilog

Au trecut, de atunci, 30 de ani. Pe străzile Clujului s-au aprins luminile Crăciunului. Miroase a brad și a cozonac proaspăt. În niște suflete, încă, mai ard lumânări: una pentru Mihai, una pentru Lucian, una pentru Călin… Din acele zile n-au mai rămas decât secvențe. Și întrebări. Și dosare încă nesoluționate.

Lerui, Doamne, ler/ Din înaltul Cer/ Cerne Maica, cerne,/ Fulgii moi i-aşterne,/ Nimeni să nu-i vadă/ Urma prin zăpadă…

Monica TRIPON

Articole din aceeasi categorie