Ziua marii sărbători

Icoana judecății din urmă, pe care ne-o înfățișează Evanghelia (Mt. 25, 31-46), luminează cu razele ei ca dintr-un focar de dincolo de veac viața noastră. Este o icoană măreață, mângâietoare și cutremurătoare totodată. Ea luminează viața noastră de dincolo de veac, pentru că data acestei judecăți nu se cuprinde în timpul istoric: „Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe” (Mt. 24, 36). Această judecată va avea loc la a doua venire a Domnului, când întreaga creație a lui Dumnezeu va fi ridicată pe un plan nou de existență: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este” (Apoc. 21, 1).

La mănăstirile din Moldova, ca și în bisericile mai vechi, icoana judecății din urmă este zugrăvită pe peretele de la intrarea în biserică. Așezarea ei la intrarea în biserică arată că biserica reprezintă împărăția harului dumnezeiesc, în care ne pregătim să intrăm în viața veșnică și fericită, al cărei prag hotărâtor este indicat de judecata din urmă. Taina și viața Bisericii, ca și a întregii lumi, de fapt, se desfășoară între cele două veniri ale Mântuitorului, între prima Sa venire smerită și discretă, care respectă libertatea noastră, și a doua Sa venire în slavă și putere multă, care judecă libertatea și evaluează viața și faptele noastre.

După cum, din nesfârșita Sa iubire, Dumnezeu-Tatăl a trimis pe Unul născut Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască lumea și să-și dea viața pe cruce „preț de răscumpărare pentru mulți”, tot așa, la sfârșitul veacurilor, când întreaga creație va fi ridicată pe un plan nou de existență și tainele ei se vor descoperi, va veni Fiul lui Dumnezeu întru slavă cerească să judece pe toți, de la primul om până la ultimul, să încununeze strădaniile celor buni și să răsplătească cu dreptate vrednicia tuturor. „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22), ca să se arate și mai mult roadele trăirii creștinești după modelul lăsat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, criteriu după care se va decide participarea fiecăruia la împărăția lui Dumnezeu. Prin întrupare, Mântuitorul Iisus Hristos a venit sub formă de prunc, sub formă de ființă smerită. Pe un copil mic poți să-l ajuți sau poți să treci indiferent pe lângă el, el nu are puterea de a te constrânge, nu are altă putere decât nevinovăția și prezența sa. Copilul mic este totalmente neajutorat, el depinde de alții, de părinți și de cei din jur, el se lasă purtat de alții. La a doua Sa venire însă, Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum îl arată icoana de pe iconostas, va veni cu slavă dumnezeiască și putere multă. El nu va mai depinde de nimeni, ci toți și toate vor depinde de El. El va ține în mână Evanghelia iubirii după care va judeca lumea, întrebându-ne cât am iubit pe Dumnezeu și pe semenii noștri (cf. Mt. 22, 37-39), câtă iubire smerită și cât ajutor grabnic am dat sau am arătat celor ce aveau nevoie de ajutorul nostru (Mt. 25, 34-45).

Această judecată pune în evidență autoritatea supremă a Celui ce judecă stând pe tron împărătesc, foarte înalt. Tronul Lui nu este numai mare, ci este și „alb”, căci este tronul din care se hotărăsc judecățile neatinse de niciun interes, de nicio lingușire sau mituire. Fiecare va fi judecat după rezultatul la care a ajuns în dezvoltarea sau desfigurarea umanității lui în cursul vieții. Acestea sunt cărțile ce se vor deschide (Apoc. 20, 12), cărți care sunt înseși viețile oamenilor. Autoritatea copleșitoare ce iradiază din fața Judecătorului este așa de mare, încât pământul și cerul nu se mai văd (Apoc. 20, 11), fiind obturate de autoritatea ce iradiază de pe fața Judecătorului, care îi ține pe toți concentrați asupra Lui. Toți văd numai această Persoană, căci simt că de ea atârnă existența lor în veci. Iar cei răi nu mai văd nimic, nici măcar această față, fiindcă totul li se pare un gol abisal și întunecos, care stă înaintea lor. O dată ce fața lui Hristos se va întoarce de la cei răi și creația întreagă, nemaifiind înaintea lor decât întunericul golului total, „întunericul de afară”, „prăpastia imensă și neînchipuită” a răului. Astfel judecata lui Hristos apare atât ca rezultat al verdictului Său personal, cât și rezultatul veșnicei Lui priviri iubitoare. Totul va fi copleșit de slava feței luminoase a lui Hristos, dar aceasta va apărea celor ce nu L-au cunoscut, ca foc mistuitor, iar celor drepți ca lumină iubitoare a toate acoperitoare. De aceea, ziua judecății va fi ziua în care se va arăta în toată strălucirea valoarea faptelor noastre bune, ziua deplinei biruințe a binelui și a dreptății; ziua în care se încununează iubirea și în care se vădește întunericul de nedescris al răutății și a păcatului.

Viața noastră și a faptelor bune primesc valoare prin aceea că ea este o continuă pregătire, o continuă înnoire în desăvârșirea în iubire, încât ziua judecății universale va fi o zi de sărbătoare, de mare bucurie, bucuria copiilor care se întorc acasă și se întâlnesc cu părinții lor de care au fost despărțiți un timp. Atunci cei buni vor auzi cuvintele dreptului Judecător: ,,Veniți binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Criteriul judecății universale va fi practicarea sau nepracticarea iubirii omului, care își are temelia în porunca lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții” (In. 13, 34). Cine iubește pe cei împovărați și îndurerați, pe cei lipsiți, iubește pe Domnul, Care S-a smerit ca și cel din urmă om, pentru ca să trezească mila și iubirea noastră față de semenul aflat în nevoie. Prin Hristos primim puterea de a iubi pe aproapele nostru. El nu ne-a dat numai o poruncă nouă, ci și o iubire nouă, care se dovedește în întrebările Sale la înfricoșătoarea judecată, referitoare la atitudinea noastră față de semeni. Poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, dar faptul acesta se va descoperi la Judecata din urmă, când se va face evidentă umanitatea Lui plenară. Atunci vom vedea că neiubind un om, nu L-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. Hristos socotește cu referire la Sine toate faptele oamenilor, așa cum noi referim la noi înșine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre sau copiilor noștri. „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40), a spus Domnul.

La Judecata universală participă toți oamenii, și atunci se vor cunoaște desăvârșit unii pe alții, căci se vor da pe față cele ascunse ale fiecăruia. Sfinții Părinți stăruie, în mod deosebit, asupra descoperirii complete a tuturor faptelor și gândurilor fiecăruia, în fața tuturor oamenilor și a îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului cu privire la toți, înaintea tuturor. Fiecare va cunoaște antecedentele faptelor sale bune sau rele, dar și urmările de după moarte ale faptelor proprii, ca să dea socoteală pentru ele. Iar această cunoaștere a tuturor de fiecare și a fiecăruia de toți înseamnă și o participare a fiecăruia la judecata tuturor.

Omul va fi judecat și după atitudinea lui față de creație, fiindcă el are o responsabilitate și pentru desfășurarea creației în timp. Răspunderea omului față de creație nu este numai utilitară și pământească, pentru protejarea mediului natural, ci este și spirituală. Atât răspunderea față de semen, cât și răspunderea față de creație fac parte din planul lui Dumnezeu, cu privire la lume. Judecata din urmă, văzută în marea lumină a rațiunii și a credinței, este tot una cu planul înțelepciunii divine, care se va revela deodată înaintea adunării universale a tuturor.

Pr. prof. univ. dr. Valer BEL