Ziua Culturii Naționale- Tipare eminesciene în poezia contemporană (III)

15 ianuarie, declarată Ziua Culturii Naționale, prilejuiește un răgaz important pe care îl acordăm memoriei marelui nostru Poet. Respectul se cuvine, fără îndoială, a fi arătat și în celelalte zile, citind, învățând, iubind și transmițând mai departe comorile operei lui Mihai Eminescu. În paginile de Cultură ale ziarului Făclia vă propunem astăzi o anchetă literară. Răspund: Irina Petraș, Ion Pop, Rodica Marian, Horia Bădescu, Mircea Popa, Ion Cristofor, Andrea H. Hedeș, Victor Constantin Măruțoiu.

1.Versul eminescian înseamnă deopotrivă simțire și cunoaștere, suflet și minte. Cât de căutat mai este astăzi acest echilibru și cum reușește poetul român contemporan să le împace pe cele două, să ofere tempo-ul potrivit fiecăruia?

2. Dintre metaforele eminesciene, merită să ne oprim asupra

3. Cărui personaj eminescian, real sau legendar, îi găsiți corespondent în opera proprie

4. Iubirile Poetului (pentru femeie, natură, patrie, divinitate) și-au făcut simțit ecoul peste timp. La care dintre acestea ne raportăm mai fervent în ziua de azi?

Mircea Popa

1. Oricine trăiește și se formează într-o cultură nu poate face abstracție de marile valori spirituale, etice și estetice reprezentate de cei care compun patrimoniul de gânduri și aspirații prin care se exprimă acel popor. În genere, acestea se raportează la acea energie catabazică, prin care s-au decantat miturile originii și ființării acelui popor, cristalizate și cizelate timp de secole de Limba- Mamă a neamului, spre a o ridica la un nivel de armonizare și bogăție expresivă cât mai înaltă. Eminescu reprezintă în acest context piscul de neatins ca metaforă ideatică și stilistică, o adevărată baie de imagini, muzicalități și forme inedite, pe care numai geniul său le putea pune în circulație. Frumusețea limbii, plasticitatea metaforelor și viziunilor cosmogonice, nu au egal în literatura noastră și nici în perimetrul romantismului european, unde numele lui și-a câștigat un loc binemeritat, pus în valoare de exegeți recunoscuți și de creatori de noi registre poetice. A fost pus, pe bună dreptate, alături de cei mai de seamă poeți ai erei romantice, precum Goethe, Schiller, Leopardi, Lenau sau Hugo, iar poeții români care i-au urmat n-au putut face niciunul abstracție de armonia, frăzegimea și modul măestrit al îmbinării cuvintelor. Abia un Nichita Stănescu a ajuns să joace, la nivelul literaturii contemporane, rolul inovator avut de Eminescu.

2. Șocul resimțit la nivelul epocii a fost atât de puternic, încât vraja versului eminescian a determinat un adevărat curent de imitatori și pastișeuri, botezat cu numele de eminescianism, dar „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopții moartă.” Sau: „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind un dor de moarte.” Demonismul și titanismul eminescian, marile viziuni cosmogonice, căutarea obstinată a absolutului ridică calitatea expresivă a poeziei sale în zariștea unei idealități sublime, de unde numai regăsirea nemuririi îl mai poate justifica (Odă în metru antic).

3. Registrul liric al poeziei lui Eminescu este într-adevăr impresionant, cuprinzând și poezie familiară, intimistă și poezie socială, filosofică și elegii meditative asupra vieții și a morții, asupra destinului istoric al măririi și decăderii omului sau a națiunilor și imperiilor, a unui imaginar fantastic, de o concretețe cu adevărat spectaculară. Poetul a fost și poate fi revendicat mai pe toate direcțiile acestor fascinante deschideri imagistice, în funcție de eul interior al fiecăruia. Poeziei i se adaugă proza fastuoasă și ornamentată și publicistica militantă, care a fost, nu odată, repusă la temelia acțiunii de fiecare zi a destinului nostru național.

Ion Cristofor

1. În ciuda tuturor contestatarilor (de care Mihai Eminescu nu a dus lipsă în nici o epocă), versul eminescian, care a știut să țină în echilibru “gândiri și imagini”(mintea și sufletul), constituie pentru orice poet, de azi sau de ieri, un model, un etalon de aur. Nu cred că există azi un poet autentic care să nu vadă în autorul “Luceafărului” un pisc, un model artistic absolut. În ce privește generațiile de azi, nu cred că poetul contemporan caută echilibrul, căci trăim epoci de cumplită rătăcire, de paroxism. Iar această atmosferă a contaminat și literatura…

2. Sunt prea multe metafore eminesciene pentru a ne opri asupra uneia singure. Poate că ar fi mai folositor în acest început de ianuarie să medităm doar asupra unui vers din poezia Epigonii, “Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”. Iar acest vers mă face să mă întreb câți dintre noi mai avem azi sentimentul că vorbim o limbă “ca un fagure de miere”. Când constatăm, zi de zi, că limba noastră națională e victima invaziei de englezisme, preluate fără vreo noimă, în emisiuni de radio și televiziune, în ziare și reviste, pe stradă sau în Parlament. Limba dulce a lui Eminescu este terfelită de noii barbari, de semidocții cu pretenții de ziariști sau de scriitori. “Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, spunea Eminescu. Iar acest sentiment pare să fi dispărut sau să se fi diminuat drastic în zilele noastre.

3. În viața fiecăruia dintre noi există o Cătălină, o Veronică, o iubită care ne așteaptă sub un salcâm. Sub alte nume, sub alte înfățișări, personajele lui Eminescu s-au strecurat uneori și în umila noastră operă de poeți postmoderni. În viața fiecărui român există un tei “sfânt” care își răspândește îmbătătorul parfum. După Eminescu, mulți dintre noi am primit moștenire o genă eminesciană, o celulă care privește “Stelele-n cer/ Deasupra mărilor”. E limpede că, după Eminescu, am învățat să privim cerul și marea cu ochii lui.

4. Referitor la iubirile poetului, ne raportăm în fiecare zi la acestea (femeie, natură, patrie, divinitate). Sunt repere sacre, indiscutabil. Atâta doar că mă întreb, ca simplu cetățean al urbei, ce iubire avem pentru Mihai Eminescu dacă placa de marmură ce cinstea memoria poetei Veronica Micle și a profesorului Ștefan Micle – un patriot, un mare dascăl al Universității din Iași (placă pe zidul ce străjuia intrarea în curtea Bisericii Bob), a dispărut în neant. Cum e posibil ca preotul de la Biserica Bob să fi îngăduit ca placa memorială să fie îndepărtată fără ca sfinția sa sau cei ce diriguiesc cultura urbei să reacționeze? Eminescu ne-a învățat că fără memorie civilizația unui popor e în pericol să dispară…

Iulia GHIDIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut