Wikipedia: diletant despre Van Gogh

Nu sunt deloc puțini scribii anonimi ai Wikipediei care postează, nestingheriți, articole inepte pe site-ul online al așa-zisei ”enciclopedii libere”. Printre ei și un diletant care pune în pagină, cu grave greșeli de conținut și ortografice, un comentariu despre tabloul ”Autoportret cu ureche bandajată” de Vincent van Gogh (1889). Titlul unui volum de eseuri publicat de pictorul Sorin Dumitrescu – ”Despre Van Gogh după ureche” (Editura Anastasia, 2018) -, se potrivește perfect cu amatorismul wikipedistulului care înșiră, „după ureche”, banalități și vulgarități despre lucrarea artistului olandez. Este cu totul regretabil că Wikipedia cenzurează informații pertinente venite din partea unor profesioniști și lasă, în schimb, cale liberă inserțiilor submediocre și vulgarizatoare ale amatorilor. Este un deserviciu major adus culturii.

Iată textul wikipedian, inept de la cap la coadă (sublinierile ne aparţin):

  „În acest autoportret, van Gogh poartă o căciulă albastră cu blană neagră și o haină de culoare verde, cu un bandaj ce îi acoperă urechea și care se extinde (n.r.:???) până sub bărbie. Se află într-o postură tradițională de semiprofil (n.r.:???) iar privirea sa este ușor îndreptată spre dreapta. În spatele său se află o fereastră deschisă, o pânză pe un șevalet cu câteva semne ce nu pot fi distinse (n.r.:???), precum și un tablou japonez pe panel de lemn. Acest tablou a fost indentificat ca fiind Gheișe într-un peisaj publicat de Sato Tokyo (n.r:???). Aceasta denotă o influență importantă a japonismului în lucrarea lui van Gogh, care apapre (n.r.corect:”care apare”) în fundalul altor portrete pe care el le-a realizat.(n.r.:exprimare complet nefericită:japonismul nu apare în fundal!). Pictura este realizată prin tehnica impasto, în mare parte executată în plan vertical. Tonul pielii (n.r.:???) este realizat cu nuanțe de verde și galben. Bandajul ce acoperă urechea lui van Gogh în acest tablou este o aluzie (n.r.:???) la cel mai celebru (n.r: adjectivul ”celebru” NU are grad de comparație!) conflict (n.r.:???) al său. Van Gogh a folosit o oglindă pentru a realiza autoportretele sale și de aceea mulți cred în mod eronat că el și-a tăiat o parte din urechea dreaptă în loc de cea stângă” (n.r.???). Van Gogh s-a mutat de la Paris la Arles în speranța de a înființa o comunitate de artiști care să conviețuiască în sprijin și încurajare reciprocă (n.r.:???). L-a invitat pe Paul Gauguin, un artist cu care s-a împrietenit la Paris, să vină și să locuiască cu el. Cei doi au avut viziuni și opinii diferite și, de aceea, se certau des, uneori violent. În seara zilei de 23 decembrie 1888, în timpul unui conflict între cei doi, van Gogh a avut un acces de furie când l-a amenințat pe Gauguin cu un brici dar apoi s-a rănit singur, tăindu-și o parte din urechea stângă. Într-o stare de încântare (n.r.:???), a dus lobul tăiat la bordelul Maison de Tolérance (n.r.: pleonasm: ori „bordel” ori ”casă de toleranţă”- maison de tolérance) unde l-a dat unei prostituate pe nume Rachel. Când Gauguin s-a întors în dimineața următoare a descoperit că poliția a sosit la domiciliu (n.r.:???) și că erau pete de sânge în fiecare cameră. Van Gogh și-a secționat o arteră din zona gâtului și s-a aflat în pericol de moarte după ce a pierdut foarte mult sânge. A fost dus la spital și a declarat că nu își amintea ceea ce s-a întâmplat. De-a lungul vieții sale van Gogh a continuat să sufere de asemenea stări, uneori caracterizate de paranoia acută (n.r.:???). La momentul morții lui van Gogh tabloul se afla în posesia lui Père Tanguy, deși nu se știe cum l-a căpătat (n.r.:???). Tanguy a pozat de două ori pentru van Gogh în 1887. A fost expus (??? n.r.: Tanguy însuşi?) la Paris în 1901 și 1905 într-o importantă retrospectivă van Gogh. În 1928 a fost cumpărat de colecționarul Samuel Courtauld. În prezent se află expus la Courtauld Gallery din Londra. Unii critici (n.r.: care? E necesară nominalizarea!) consideră ca acest tablou ar fi un fals sau o copie (n.r.:???). Totuși, dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi fost pictat într-un moment din anii 1890 (n.r.:???) deoarece artistul a ar fi decedat cu doar câțiva ani înainte (n.r.:???) și a vândut doar câteva tablouri în timpul vieții sale. Pe 17 ianuarie 1889 van Gogh i-a scris fratelui său Theo ca finalizat (n.r: corect: c-a finalizat) “un alt autoportret”. S-a creat confuzie (n.r.:???) cu privire la faptul dacă autoportretul se referă la acest tablou sau la lucrarea Autoportret cu urechea bandajată și pipă. În ambele tablouri van Gogh poartă aceeași îmbrăcăminte și se află în aceeași postură (n.r.:???), deși diferă schema culorilor (n.r.:???), decorațiunile și locația. Autoportret cu urechea bandajată și pipă a devenit mult mai larg acceptat (n.r.:???) în comunitatea academică (n.r.:???) drept un autoportret autentic (n.r.:???) al lui van Gogh”.

***

În cronologia operelor artistului olandez sunt evidențiate, pentru anul 1889, și execuțiile a două autoportrete. Cele două lucrări redau doar aparent, prin vestimentație și prin bandajul de pe urechea dreaptă, unul și același personaj. Trăsăturile fizionomice ale lui Vincent erau apropiate de cele ale fratelui său Theo. O fotografie din junețe a lui Theo a trecut, decenii la rând, ca fiind imaginea adolescentului Vincent. La maturitate, fața rotundă a lui Vincent și cea accentuat ovală a lui Theo, dar mai ales ochii, marcau deosebirile dintre ei. Cele două portrete din 1889 recompun, vizual, filonul completitudinii fraterne. Pentru Vincent, fratele său Theo este un alter ego, un dublu al său, singurul interlocutor căruia îi putea destăinui frământările sufletești extrem de puternice, care îi accentuau vulnerabilitățile. Corespondența dintre cei doi frați – 652 de scrisori redactate de Vincent, timp de 18 ani, din august 1872 până în iulie 1890 (o selecție cuprinzând 421 de scrisori a fost publicată în 2008 în volumul ”Dragă Theo” îngrijit de Deborah Heiligman) explică starea vindicativă pe care artistul o resimțea ori de câte i se adresa fratelui său. Cele 652 de scrisori amintite sunt ilustrate de Vincent cu schițe explicative ale tablourilor la care lucra. Epistolele devin, astfel, excepționale serii documentare și grafice. Fără cuvinte: Theo van Gogh a murit la scurt timp după Vincent. Cei doi sunt alături și în eternitate, mormintele fiind unul lângă celălalt în micul cimitir d’Auvers-sur-Oise, la 30 de kilometri de Paris.

Vincent van Gogh: „Se spune – și sunt absolut convins de asta – că e greu să te cunoști pe tine însuți; dar nici să te pictezi singur nu-i cu mult mai ușor”. Al doilea ”autoportret” din 1889, ”cu pipă”, transpune trăsăturile lui Theo. Vincent se asigură, astfel, că Theo împărtășește, sincron, neliniștile sale, că asumă, fratern, impasul său existențial.

”Pune unul lângă altul, un Seurat, un Monet și un Gaugain lângă un Van Gogh. Uită-te atent și liber la cele trei juxtapuneri. În primul caz, pictura OLANDEZULUI se confruntă cu pictura severă, științific abstractă, în exercițiu, a unei doctrine estetice contemporane, în cel de-al doilea, cu vraja irezistibilă a unei realități evanescente, iar în al treilea caz, cu un straniu postimpresionism exotic, în care pot fi ghiciți deja germenii ”mecanismelor ancestrale” (…) În raport cu pictura lui Van Gogh, arta lui Seurat, Monet și Gaugain, fără să flateze, este o artă construită atent și profesionist pe placul lumii. Sunt devotate acesteia în mod natural. Toți trei sunt tributari fiecare celor trei arhetipuri ale loisir-ului artei imaginii: teoretic, hedonist și magic. (…) Există peste tot, în ritmul pensulației, în plasarea tensiunilor cromatice, etc. o panică și o grabă eshatologică de a surprinde în ultima clipă și pentru totodeauna splendoarea lumii finale, fapt neremarcat sau poate nesubliniat până acum. Poate îl văd doar eu, însă în fiecare zi mai mult, găsesc temei să cred că Van Gogh este modelul de artist (pictor) al lumii finale, expirată antropologic. (…) Van Gogh este certamente un precursor, un înaintemergător al culturii Duhului Sfânt care, în cadrele culturii laice contemporane lui, este autorul primelor protoicoane. De aici șocul pe care-l produce vâlvătaia iconică a imaginilor sale”. (Sorin Dumitrescu – ”Despre Van Gogh după ureche”, Editura Anastasia, 2018).

***

În 2020,s-au împlinit 130 de ani de la trecerea în eternitate (29 iulie 1890, la 37 de ani) a artistului Vincent van Gogh.

Carmen Fărcașiu