Viața ca o călătorie

„Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr 13,14)

Intrarea într-un nou an este un prilej de reflecții profunde și hotărâri însemnate pentru toți oamenii. Intrând într-un nou an, ne dăm seama, mai mult decât oricând, că nu stăm pe loc, ci suntem călători în această lume.

Când anii ni se adaugă unul câte unul, ne aducem aminte „că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr 13,14). De aceea, suntem chemați să medităm la rezultatele muncii și strădaniilor noastre, la devenirea noastră prin ani, dar mai ales la sensul vieții noastre. Aducându-ne aminte de cele ce am făcut în anul trecut, este înțelept să distingem între cele bune și cele mai puțin bune sau rele, așa încât anul nou să nu fie numai un an adăugat vieții noastre, ci un an în care înaintăm în bine spre împlinirea și desăvârșirea noastră.

Reflectând adânc la sensul vieții noastre, trebuie, mai presus de orice, să ne întrebăm cine suntem? De unde venim și unde ne ducem? Care este ținta ultimă a călătoriei noastre, prin timp, în această lume? Prin Revelația Sa, și mai ales prin Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, dar și prin aspirațiile noastre cele mai profunde după iubire și împlinire, după comuniune și viață netrecătoare, Dumnezeu ne spune că suntem chipul nemuritor al Său (Fc 1,26-27), că venim în această lume prin voința Lui creatoare și iubitoare și ne îndreptăm spre împărăția Sa cea veșnică.

Există, deci, o dimensiune cerească a vieții noastre, o chemare sfântă a omului care nu trebuie să fie uitată. Privind lumea în care trăim și viața noastră însăși în această perspectivă, înțelegem că ele sunt daruri ale iubirii lui Dumnezeu, iar timpul ca făcând parte din structura creației și a ființei noastre raționale. Sfântul Maxim Mărturisitorul, teolog profund al creației, a arătat că Dumnezeu a pus mișcarea în creația Sa pentru ca aceasta, în frunte cu omul, în care este sintetizată întreaga creație, să se miște în timp spre El. De aceea, timpul vieții noastre, în perspectivă divină, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu la comuniune și viață veșnică cu Sine și răspunsul omului la această chemare iubitoare.

La 25 decembrie am sărbătorit Nașterea Domnului, acel eveniment mântuitor prin care Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat la „plinirea vremii”, când „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. născut din femeie, născut sub lege. ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4,4). Înomenirea Fiului lui Dumnezeu ne arată că există o istorie a mântuirii, al cărei centru este Iisus Hristos, că întruparea Domnului este un eveniment unic în timpul și spațiul istoriei umane, numit „Vestea cea bună de o mare bucurie la tot poporul” (Lc 2, 10). Biblia creștină, mărturia scrisă a Revelației lui Dumnezeu, confirmă „că-n cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitorul, care este Hristos Domnul” (Lc 2,11). Întruparea se adresează tuturor oamenilor și întregii creații. Realitatea istorică a întrupării constituie o noutate radicală și universală, de vreme ce Cuvântul întrupat „era Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (In 1,9). Iisus Hristos, Mesia, Care Se naște după trup în Betleem, este aceeași persoană cu Cuvântul lui Dumnezeu, care există din veșnicie împreună cu Tatăl și prin Care „toate s-au făcut” (In 1,3).

Există, deci, o continuitate neîntreruptă în istoria mântuirii, pregătită „înainte de întemeierea lumii” (Ef 1, 4), dar care s-a concretizat istoric, potrivit Scripturilor, când „pentru noi, oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat și a înviat a treia zi… Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”.

Odată ce Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Treime, a intrat în istoria umană, ca Unul dintre oameni, venind în maximă apropiere de noi, El nu o mai părăsește. Aceasta înseamnă că existența și destinul oamenilor sunt antrenate și asigurate de Domnul istoriei. Fiul lui Dumnezeu a intrat în forma și condiția umană ca să schimbe istoria oamenilor, atrăgându-i la propria Sa condiție, la divino-umanitatea Sa. „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins” (Lc 12,49). Aceasta înseamnă că, prin întruparea și lucrarea Sa mântuitoare, Dumnezeu transcende condiția etnică, culturală, realitatea istorică și pământească a oamenilor, în creștere continuă, în Biserică, spre împărăția lui Dumnezeu. Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu și lucrarea Lui mântuitoare, împărăția lui Dumnezeu a pătruns și este prezentă în istoria omenirii, în procesul istoriei universale și al istoriei personale a fiecăruia. De aceea, Mântuitorul îndeamnă: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea – toate cele necesare vieții și împlinirii ei – vi se vor adăuga” (Lc 12,31). De aceea, în tradiția creștină, fiecare an se numește anul mântuirii.

Intrăm în anul mântuirii 2023, cu asigurarea că Dumnezeu este cu noi. De aceea, trebuie să fim convinși că Dumnezeu este prezent și ne întâmpină în toate împrejurările concrete ale vieții noastre și, în același timp, să fim atenți și să sesizăm chemarea Lui. Răspunzând la această chemare, drumul vieții noastre va fi unul cu Hristos spre împărăția lui Dumnezeu, ținta supremă a călătoriei.

Pr. prof. Valer BEL