Vasile Pușcaș, Istoria din cotidian

Istoricul și politologul Vasile Pușcaș, ales recent membru corespondent al Academiei Române a găsit o cale de comunicare cu publicul și cu provocările actualității, printr-o publicistică axată fundamental pe chestiunile la zi, pe care cotidianul i le-a pus în față. A încercat să analizeze faptele prezentului, prin participarea la fenomenul viu al schimbărilor care au loc zi de zi, clipă de clipă, în caruselul complex al globalizării, după cunoscutul adagiu că „nimic din ceeea ce este omenesc nu-mi este străin”, sau, după definiția pe care gânditorul Philippe Ariès o dădea istoricului ca : „un mod de a trăi în timp”.

Cartea de față, Istoria din cotidian (Școala Ardeleană, 2021), este un răspuns personal și un mod de implicare în multiplele cerințe ce s-au pus în fața mentalului colectiv românesc, în descifrarea mecanismului căruia s-a implicat, prin presă, radio, televiziune, încercând, pe cât posibil, să producă acea raportare a autorului la fenomenele istorice presante, devenite obsesii și pentru omul de rând, pentru a le descifra mai bine și mai exact atât aparența, cât și esența. Pentru cel care își trăiește la modul fundamental timpul, această participativitate trebuie înțeleasă și ca o obligație morală și ca una profesională.

De aceea, istoricul nostru a înceracat să-și definească poziția față de cele mai diverse aspecte pe care noi românii le-am simțit ca definitorii, începând cu momentul 1918, când ne-am asumat șansa integrării naționale, printr-o analiză atentă a împrejurărilor istorice în care s-a făcut Marea Unire, cu semnarea Tratatului de la Trianon, nașterea Societății Națiunilor, în care românului N.Titulescu i-a revenit un rol esențial, dar și a consecințelor multiple care au decurs de aici, prin întărirea ideilor revanșarde și revizioniste, culminând cu hotărârile arbitrare ale Germaniei și Italiei fasciste, atât față de Transilvania, cât și față de Basarabia (pactul Ribbentrop-Molotov, sau Ribbentrop-Ciano).

La o sută de ani de la Centenar, el simte obligația să se pună două întrebări fundamentale: Mai aveam un ideal ? și Cine suntem noi?, punând în fața contemporaneității reflecțiile amare ale lui Iorga cu privire la guvernele iresponsabile, fenomen repetat și în clipa de față, încheind cu atenționarea: „românii ar trebui ei înșiși să fie mai interesați de ce lideri guvernează țara.” În fața provocărilor economice, pe care nu le-am tratat cu responsabilitatea cerută la timpul lor, istoria contemporană a greșit considerabil față de țară și față de români, pierzând din vedere elementele cheie ale dezvoltării „creativitate, inovare și adaptare la viitor”. Din această perspectivă analizează și schimbările aduse de anul 1989, când românii au rămas în urma procesului transformaționist cerut de întreaga lume, fiind lipsiți de oamenii care ar fi trebuit să răspundă acestei Noi Renașteri, „cea mai formidabilă transformare din Istorie”, care se răzbună asupra noastră în momentul de față. Șansa integrării în UE n-a fost înțeleasă, nici interpretată ca lumea, de unde decalajul în care ne aflăm în momentul de față, realitate dramatică pe care o devoalează: „criza conștiinței sociale prezente este agravată de incapacitatea mediilor politice de a gestiona evoluția noastră pe o cale rațională”.

Punând accentul mai ales pe înțelesul generaționist al problemei, V.Pușcaș analizează cu multă minuție tocmai această relație dintre „Liderii de ieri și de azi”, într-o serie de interviuri substanțiale, trecând concluzii dureroase asupra stării de față, „accesul la putere este văzut ca o răsplată, iar nu ca o datorie și responsabilitate față de cetățeni”. „Vrednicia națională”, de care vorbea Maniu, a fost distrusă de goana după interesul personal, de corupție și vandalism instituționalizat, ceea ce a dus la o adevărată înflorire a „ideocreației”(Mike Judge), sporind confuzia și deruta conducătorilor, directorii de conștiință ai colectivității „fiind responsabili de inducerea unor stări de negativism și disperare” pandemică.

Fără a ști să facă joncțiunea dintre programe, resurse și modalități de acțiune, actualii oameni din fruntea statelor văd lucrurile doar fragmentar, fără o capacitate de înțelegere a sensului general, ceea ce a condus la anarhie și haos generalizat, intreținut și de o Americă indecisă și de o Anglie necoperatistă , amatoare de Brexit, agravând instabilitățile și cotradicțiile dintre sat și oraș, dintre state și „lumi”, producând instabilitate, migraționism, răsturnări climatice de anvergură. Acolo unde ar fi nevoie de unitate și solidaritate, dăm mai mult de egoisme și interese meschine, așa cum se vede și din modul în care a fost gestionată criza Covitului. Injustiția și „multe feluri de inechități” au blocat spiritul de inițiativă și au oprit în loc mersul spre mai bine al societății, obligându-ne să acceptăm crizele și dezastrele ca fenomene obișnuite. „Omenirea la răscruce” ar putea fi subtitlul acestor considerații, așezate sub semnul „trezirii la realitate” până nu va fi prea târziu. Glasul care străbate din paginile cărții este glasul unui om lucid și responsabil, care îndeamnă la meditație, vigilență, la schimbarea macazului. Cuvântul său e menit să nu sune în pustiu, ci să ne țină treji și într-o stare de maximă alertă.

Mircea Popa

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut