Vânt de primăvară nouă

Începutul primăverii e un pic ciudat. E încă rece, dar frigul nu mai mușcă din mine. M-am săturat de iarna asta nelalocul ei, și aș vrea să dispară într-o clipă. De ciudată iarnă am avut parte, totuși. Cu gânduri prinse în bucle nesfârșite, punând totul sub semnul întrebării. M-am simțit și vulnerabil, și expus, și nesigur. Am pus la îndoială tot ce era în jurul meu, pe mine însumi și acțiunile mele, uneori.  O iarnă bizară, cu ochi grei, cu picioare grele, cu cap greu. Ajunge!

Mi-e dor să simt mirosul primăverii, să văd copaci înfloriți și flori opintindu-se să se nască din pământul uscat. Să văd zâmbete și să mă desfăt cu râsete. Să văd gâlme de copii ce-și bucură părinții făcând primii pași ocrotiți de razele soarelui. Să simt iubire în aer, mirosul de magnolie înflorită. Mi-e dor să las soarele să-mi ardă obrajii și să-mi încălzească trupul. Să regăsim lumina din noi și bucuria de a trăi. Mi-e deja dor de cireșe și de căpșuni, de apa rece de izvor și de picioarele goale răcorite în iarba învelită de roua dimineții.

Iarna asta m-a făcut să mă gândesc că trăim, mulți dintre noi, într-o lume în care suntem copleșiți de tradiții și prejudecăți.

Că ne ducem viața într-un anume fel, pentru că așa au trăit și părinții noștri, și bunicii la fel, dar și bunicii lor la fel. Că am uitat de noi și de nevoile noastre. De bucuriile noastre, într-o lume în care valorilor li se dau șuturi în fund, iar prostia e percepută tot mai des drept o calitate.

Primăvara înseamnă, de regulă, renaștere, o revenire la frumos, la magia vieții, și nu doar la a noastră. Să ne aducem aminte că putem iubi la fel de bine și viața din margarete, sau felul în care soarele merge la culcare.

Nu mai suport să văd tristeţe şi durere în jurul meu. Aş vrea, uneori, să am putința de a cuprinde cu braţele toată amărăciunea din suflete şi s-o car în spate, doar ca să te văd zâmbind, omule. Să te văd senin şi drept, iar lacrimile să-ţi mai curgă doar de fericire.

Primăvara, îmi place să cutreier departe de lume. Să mă ducă pașii departe de luminile străzilor, în liniștea serilor. Să calc pământul ce respiră aerul încă rece. Să iau luna în palme şi să desfac stelele de pe cer să-mi lumineze calea. Și să strâng primele flori.

Aşa făcea şi bunicul meu. Îl văd şi acum, cum apărea, senin şi luminat doar de becul chior de pe ulița satului, cu florile în mână, şi nu înţelegeam cum face asta. El le spunea florile lunii, flori de primăvară. Da, era înţelept bunicul meu şi fiecare vorbă a lui mă făcea să mă gândesc la alte zece. Mi se face dor tare de el în fiecare primăvară. De ziarele şi de cărţile îngălbenite pe care mi le trântea în brațe. De faptul că mă lăsa mereu să stau în liniştea casei, să mă muncesc doar cu cuvintele.

Încă nu simțim asta, dar bate vânt de primăvară ce ne va intra brutal în suflete. Să lăsăm în urmă iarna ciudată și să ne umplem de nou și de bine. Să ne întoarcem la noi. Să ne trăim.

În a lui „Primăvară neagră”, Henry Miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

Și atunci, dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?