Uniunea Europeană și românii în vreme de pandemie

Interviu cu fostul negociator șef al României cu Uniunea Europeană, prof. univ. dr. Vasile Pușcaș

Domnule profesor Vasile Pușcaș, s-a împlinit un an de când Europa a fost lovită de pandemia provocată de virusul SARS COV 2. Cum caracterizați acțiunile întreprinse de Uniunea Europeană la provocările generate de această criză?

Vasile Pușcaș: Întrebarea dumneavoastră îmi readuce în memorie concluziile mai multor istorici vestiți: când oamenii dau de greutăți neprevăzute, când trebuie să facă față unor crize spontane prima constatare pe care o rețin este că ar fi trebuit să învețe ceva din situațiile critice similare din timpul cel mai apropiat. De aceea este atât de important să ne preocupe insistent reconstituirea istoriei contemporane! Ceea ce nu prea este pe placul istoricilor “tradiționaliști” și nici a analiștilor politici, a politicienilor care au trecut prin astfel de experiențe și adesea nu au reușit a face față provocărilor de criză. Iată, acum, consulți jurnalele internaționale și pe cele locale și constați că prima pagină este ocupată cu întrebarea ce a învățat omenirea din criza „anului negru” 2020? Adică din felul cum s-au comportat autoritățile, liderii politici și cetățenii în condițiile crizei pandemice globale COVID-19. Eu am să vă răspund aproximativ ca și unul dintre istoricii la modă astăzi, profesorul Yuval Noah Harari: cea mai mare parte a oamenilor de știință au dovedit o admirabilă dedicație cauzei OMULUI; politicienii și decidenții instituționali au avut ezitări și frecvente comportamente sectare, cinice și ipocrite, uneori neînscriindu-se pe o cale a rezonabilității nici în fața situațiilor dramatice sau chiar tragice trăite de oamenii de rând; cetățenii au suportat consecința slăbiciunii leadershipului politic și social și adesea s-au mișcat brownian, eludând regulile de grup și societale, fiind dezorientați nu doar de semnalele haotice ale liderilor, ci și de percepțiile fricii, necunoscutului și primejdiei. Putea Uniunea Europeană să facă excepție de la o astfel de conduită? Mai crede cineva în excepționalisme(neluând în seamă liderii iraționali)? În primele luni ale anului 2020, atât liderii instituțiilor europene cât și cei ai statelor membre păreau mai degrabă paralizați în fața avalanșei știrilor despre epidemia COVID-19 și nu puțini au fost aceia care s-au alăturat conduitei zombi pe care o arată tot mai mulți indivizi ai generației prezente. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că liderii instituțiilor europene au reușit să calmeze starea crizei incipiente prin convingerea responsabililor statelor membre că o criză pandemică globală poate fi gestionată doar prin coordonare și cooperare. Așa se explică faptul că Uniunea Europeană a fost capabilă a propune o strategie de abordare a pandemiei la nivel european, incluzând și vaccinarea, o europenizare parțială a politicilor de sănătate, a elaborat un plan european de redresare economică și socială și chiar a reușit armonizarea opiniilor statelor membre în jurul Cadrului Financiar Multianual, la care a adăugat o inițiativă de sporire a resurselor financiare proprii prin recurgerea la împrumuturi ale Comisiei Europene pe piața de capital, ceea ce echivala cu o intensificare a integrării europene în materia financiară și bancară. Ca o concluzie, aș zice că Uniunea Europeană a reușit să adune statele membre sub umbrela solidarismului, cooperării și chiar integrării într-o perioadă de criză foarte gravă, aducând răspunsuri și soluții valide pentru acțiuni viitoare care priveau nu doar soarta Uniunii cât mai ales bunurile comune europene cu care statele membre și autoritățile locale să rezolve problemele de sănătate, dar și pe cele economice și sociale ale cetățenilor europeni, aici incluzându-i și pe cetățenii României.

Unde se află Uniunea Europeană după un an de pandemie?

-Ei, aceasta este o întrebare mult mai interesantă. La mijlocul anului 2020, cetățenii europeni și-au pus speranțe enorme în Uniunea Europeană, pe fundalul slăbiciunilor dovedite de liderii din cea mai mare parte a statelor membre. Doar că Uniunea Europeană este cea care a fost și înainte de 2020, adică doar o organizație regională interguvernamentală. Ceea ce înseamnă că deciziile luate la nivelul Uniunii trebuiau aplicate de guvernele statelor membre, multe dintre acestea dovedindu-se a fi incapabile, incompetente și, unele, chiar răuvoitoare. E adevărat că și unii lideri europeni de la Bruxelles au gândit că inițiind niște strategii și programe e deajuns pentru a avea și aplicarea lor. Doar că nici „mandarinii” din instituțiile europene și, din păcate, nici liderii statelor membre nu au fost interesați să eficientizeze la nivel local deciziile din Bruxelles, ci au dat o turnură politicianistă acestor acțiuni care ar fi trebuit transpuse pentru binele cetățeanului de rând. Încă o dată, politicienii din statele membre au arătat că cel mai mult îi interesează să obțină efecte electoraliste imediate, nu de puține ori activitățile de apărare în fața epidemiei fiind folosite în jocuri și lupte de putere locale, demonstrând cât de jos a ajuns politica în multe state membre ale Uniunii Europene. Dacă-mi e permis, voi evoca un episod din perioada când negociam aderarea României la UE: la începutul anilor 2000, România nu beneficia de credibilitatea necesară pentru a derula negocieri europene și internaționale, datorită și istoriei noastre din deceniul anterior; la un moment dat, l-am întrebat pe un lider european important care credea că era problema României, iar el mi-a răspuns cu franchețe că politicienii din țara noastră aveau obiceiul să promită multe lucruri și să realizeze puțin sau deloc; sfatul acelui demnitar european pentru statul român era: ”Fapte nu vorbe!”. După doar două decenii de la acea conversație, parafrazând, cred că cetățenii europeni ar trebui să spună Bruxelles-ului și capitalelor statelor membre: FAPTE NU VORBE! Sintetizând, după un an de pandemie constatăm că Uniunea Europeană se află în aceeași criză exietnțială ca și înainte de actuala criză sanitară, economică, socială, politică și morală(culturală), fiind victima propriilor lideri care nu au fost în stare nici să rezolve complet anterioarele crize și nici să învețe din experiențele trecute cum să gestioneze crizele următoare. Dimpotrivă, liderii europeni care au susținut austeritatea, ca modalitate de ieșire din criza economică, acum constată că au slăbit nepermis serviciile publice și nu au putut răspunde corespunzător crizei pandemice. Suntem, deci, într-o persistentă criză de leadership la nivelul Uniunii Europene pentru că avem o criză gravă de lideri politici și în statele membre.

UE propune un plan de redresare ce constă în împrumuturi și granturi de aproape 700 miliarde de lei? În ce măsură credeți că va reuși acest instrument să ajute la redresarea statelor membre?

-Acest instrument financiar nu poate singur să rezolve acutele probleme și lipsuri ale statelor membre din Uniunea Europeană. Finanțarea europeană poate să ajute doar dacă e folosită inteligent, judicios, complemetar investițiilor proprii ale statelor membre și administrațiilor locale. Dacă aceste fonduri vor fi îndreptate de guvernele statale către scopuri politicianiste și grupări de interese restrânse, mă tem că eficiența lor va fi discutabilă. Dar, în orice caz, consemnăm că instituțiile europene au făcut ceea ce le-a stat în putință ca să impulsioneze statele membre în direcția acțiunilor de redresare economică și socială post-pandemică. Nici Comisia Europeană și nici celelalte instituții europene nu pot suplini autoritățile guvernamentale și administrațiile locale. În schimb, dacă ar fi mai insistent atente la interesul cetățenilor europeni, ar avea motive să fie mai critice față de guvernele naționale, desigur în limitele Tratatelor, și să mobilizeze mai mult partenerii sociali, să dea o importanță adecvată organizațiilor civice care sunt direct legate de interesele cetățenești și nu doar de acțiuni propagandistice ale eurobirocraților și europarlamentarilor din Bruxelles. Ca și altădată, greul a căzut pe cetățenii simpli, pe antreprenorii mici și mijlocii, pe oamenii de știință și pe administrațiile locale care s-au aflat în relație directă cu cetățenii europeni.

Sunt voci care critică planul de relansare post-COVID. Spre exemplu, recent, preşedintele Curţii de conturi, Kay Scheller, a avertizat că planul ar putea să aibă repercusiuni asupra viitoarei generaţii. Sunt justificate aceste critici?

-E firesc și este bine că sunt voci critice la planul european de redresare post-pandemică. Dacă mi-e permis, aș sublinia faptul că în perioadele de criză e necesară o amplificare a supravegherii și evaluării activității autorităților publice, deoarece accelerația evenimentelor, rapiditatea deciziilor și complexitatea soluțiiloe(ex.această criză sanitară este concomitentă unor crize economice, sociale etc.) fac posibil ca “diavolul” să se strecoare în orice detaliu al vieții sociale. S-au exprimat și vor continua să fie expuse numeroase critici în mediul european și internațional, ca și în statele membre. Și veți vedea câte atitudini criticiste vor fi când va fi aplicat amintitul plan de redresare. Acum receptăm mai degrabă analize critice prospective, pornind de la experiențe trecute, analogii și similitudini istorice ori comparații ale modelelor/proceselor de dezvoltare. Este și cazul vocii lui Scheller, de la Curtea de Conturi a Germaniei, dar lui i se adaugă multe alte glasuri care exprimă nu doar îngrijorare cât mai ales îndemnul de a fi atenți la prezent, dar și la viitor. Însă cel mai important va fi să vedem în ce măsură acest program de redresare își va atinge obiectivele fundamentale la nivel european, precum și în mediile locale din spațiul Uniunii Europene. Dacă aceste critici vor ajuta la eficientizarea aplicării programului, ele își vor dovedi calitățile constructive. Iar criticile de după fapt, vor fi doar spre luare-aminte! A celor care azi și mâine vor achita nota de plată!

Se împlinesc, în curând, doi ani de la investirea Comisiei Europene, condusă de Ursula von der Leyen. Cum apreciați activitatea noului executiv al UE?

-Nu doar Comisia Europeană, ci și Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană au venit cu lideri noi, în urmă cu aproape doi ani, și cu proiecte ambițioase. Pentru mine era clar că starea critică a Uniunii Europene și contextul regional și global cereau niște lideri puternici, carismatici, dedicați, experimentați etc. Până acum s-a remarcat președintele Comisiei Europene care, sub presiunea crizelor succesive, a conturat un interes comunitar desprins din realitatea pandemiei și a repus Comisia în postura de a iniția un efort de coordonare și cooperare a statelor membre. Prin aceasta, în fapt, Comisa doar și-a reluat mai pregnant atribuțiile prevăzute în Tratate și care fuseseră mult diminuate după 2004. Cele trei instituții europene care patronează proiectata dezbatere privind viitorul Uniunii Europene și-au asumat răspunderea organizării Conferinței, dar până în prezent liderii europeni nu au dovedit că au o viziune și o strategie de viitor, mărginindu-se la exprimările politico-birocratice ale Agendei strategice a Consiliului European, propunerilor acționale ale Comisiei și sugestiilor venite din experiența crizei pandemice(încă nu mi-e clar ce lecții au extras liderii europeni din criza care este tocmai în desfășurare). Am văzut din discuțiile privitoare la cadrul Financiar Multianual și Programul de redresare economico-socială, în primăvara și vara anului 2020, că negocierile serioase europene au fost înlocuite de penibile tranzacționări interguvernamentale, metoda comunitară fiind tot marginalizată. Iar după aproape un an, statele membre nici nu au reușit toate să ratifice mecanismul acordului de finanțare a programului de redresare europeană și nici să înainteze Comisiei programele de țară definitive pentru a se putea demara aplicarea acestor soluții de criză. Pentru comparație, vă rog să vedeți că noua Admistrație Biden a reușit să elaboreze un program de redresare, să-l treacă prin Congres, cu o finanțare mult mai mare decât cea europeană, și să înceapă aplicarea lui la doar două luni după instalarea la Casa Albă. Ceea ce spune mult despre modul cum se raportează statele membre și instituțiile europene la scopurile asumate ca actori ai Uniunii Europene. Banca Centrală Europeană a reușit să mențină pe linie de plutire moneda euro, dar s-a lovit de aceleași slăbiciuni prezentate de statele Eurogrupului și liderii politici europeni. Iar despre legislația europeană ce să mai vorbim? Mai știe cineva care reglementări se mai aplică sau nu? În schimb, la Bruxelles, se declamează de dimineața până seara despre importanța statului de drept! Mă tem că încă vom mai aștepta ceva timp până când liderii politici și statali vor selecta și propune pentru instituțiile europene(inclusiv funcționari de rang superior) adevărați lideri capabili și dedicați producerii de bunuri comune europene, orientați spre un interes european care să nu lase în urmă niciun cetățean al Uniunii Europene, așa cum adesea se pronunță leadershipul organizației.

Liderii principalelor instituții din UE au semnat Declaraţia comună referitoare la Conferinţa privind viitorul Europei. Care ar trebui să fie, în opinia dumneavoastră, calea viitoare a evoluției Uniunii Europene?

-Declarația comună referitoare la Conferința privind viitorul Europei(10 martie 2021) a fost semnată de președinții Parlamentului European,Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene, ca preambul la începerea unei dezbateri europene, în 9 mai a.c., asupra căii de evoluție a Uniunii Europene. Încă din primăvara anului 2005 s-a recunoscut că Uniunea Europeană a intrat într-o fază critică, dar liderii europeni au preferat să propună doar paleative, prin Tratatul de la Lisabona(2007), care au centrat schimbările pe birocratizarea procesului integrării, ceea ce a dăunat și mai mult realizării obiectivului fundamental al Uniunii. Au urmat alte crize internaționale și europene(amintim doar criza teribilă a monedei euro, de la sfârșitul deceniului trecut) care au adus Uniunea Europeană într-o adevărată criză existențială, nu de puține ori prevăzându-se sfârșitul organizației. Actuala criză pandemică a găsit Uniunea Europeană și statele membre tot nepregătite să facă față unor astfel de situații, dovedindu-se că liderii europeni au fost mai mult interesați de propria soartă decât de cea a Uniunii și cetățenilor europeni. Dealtfel, s-a constatat și o degradare a guvernanței europene, a sistemului politic și democrației, a raporturilor sociale din Uniune și majoritatea statelor membre. Iar Brexitul a spus mai mult decât orice despre starea critică a Uniunii. Se mai adaugă și schimbările raporturilor de putere din sistemul internațional care au expus tot mai vizibil descreșterea capacității Uniunii Europene de interacțiune la scară globală. Acesta este contextul în care multă lume a solicitat, încă de la debutul crizelor europene care s-au succedat, să fie reluată discuția despre viitorul Uniunii Europene, cenzurată atât de abrupt după respingerea proiectului Tratatului Constituției Europene, care fusese rodul unei elaborate Convenții privind viitorul Europei(2002-2004). Refuzul de a se organiza o astfel de dezbatere poate fi pus pe seama loviturii politice executată de liderii cu o anumită orientare doctrinară, care s-au impus în câteva state membre puternice și care au direcționat inclusiv atitudinea instituțiilor europene din Bruxelles față de procesul integrării europene. Acastă garnitură de lideri a sperat că timpul și deciziile lor interesate vor estompa efectele crizelor, iar cetățenii europeni vor uita greșelile guvernelor și ale eurobirocraților. În fapt, în felul acesta, au contribuit la ajungerea Uniunii Europene într-o nemaiîntâlnită criză existențială, cum o numea și J.C.Juncker.

Declarația de care vorbim este semnalul că, până la urmă, dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene va avea loc în perioada următoare(fiind și meritul președinției portugheze a Consiliului Uniunii Europene), iar condițiile în care se va desfășura vor fi cele ale derulării crizei pandemice și efectelor ei socio-economice, politice și chiar culturale care se vor întinde pe o durată mai lungă de timp. Deci ne putem aștepta la comportamente interesante ale actorilor politici, sociali, intelectuali din Uniune. Din textul documentului evocat, care nu este limitativ, ci doar orientativ, dar și din atitudinea liderilor statali din Uniunea Europeană se observă că nu există un entuziasm deosebit pentru această consultare cetățenească, demersul fiind consecința presiunii publice pentru ca liderii europeni să propună o viziune privind evoluția pe termen mediu și lung a Uniunii, urmare și a criticilor tot mai frecvente la adresa populismului și prezenteimului electoralist practicate de politicienii ultimelor două decenii. Eu nu detectez nici o voință clară de a fi schimbată structural Uniunea Europeană, liderii de astăzi propunând mai degrabă să fie aduse amendamente politicilor europene, dar, pe cât posibil, fără modificări substanțiale la Tratate, ceea ce ar înseamna ca cetățenii să-și exprime niște opțiuni pe care liderii statali și ai instituțiilor europene să le evalueze cu grila trecutului și nu prin o nouă perspectivă de dezvoltare și intensificarea integrării europene. Veți auzi tot mai des zicându-se că anumite doleanțe cetățenești nu pot fi acceptate deoarece lideri populisti și fals-suveraniști din anumite state membre nu sunt dispuși să le susțină. Motiv pentru care s-ar impune și o discuție serioasă despre procesul decizional european, arhitectura și funcționalitatea instituțiilor europene, capacitatea de implementare a legislației și politicilor europene la nivel local, astfel încât avantajele integrării europene să fie îndreptate direct către cetățenii din toată Uniunea Europeană. Eu mi-aș dori foarte mult să se desfășoare o dezbatere serioasă despre viitorul Europei centrată pe cetățeni, dar nu în sens populist și demagogic, ci pentru ca cetățeanul să recepteze continuu bunurile comune europene transpuse în beneficii naționale și locale. Liderii europeni au reținere să abordeze viitorul Uniunii Europene și prin prisma rolului statului-națiune în procesul integrării europene, motiv pentru care liderii locali și regionali populiști și așa-ziși suveraniști și-au dezvoltat o platformă politică proprie prin care cetățenilor le este strecurată îndoiala asupra eficacității și utilității Uniunii Europene. Astfel de voci au fost estompate puțin de criza pandemică, dar sunt sigur că vor deveni curând și mai insistente,iar competiția mai veche între federaliști și interguvernamentaliști va lua forme chiar antagonice. Generația actuală de europeni, cu toate reverberațiile mileniale, ar trebui să conștientizeze că statul-națiune și națiunea sunt rezultate ale istoriei modernității Europei și că pot fi importanți actori ai integrării europene. Desigur, e nevoie de o reformă profundă a statului-națiune pentru a face față provocărilor sec. al XXI-lea. Veac care a anunțat transformări semnificative pentru sistemul internațional și chiar de acum se întrevede o probabilă poliharhie în care principalii actori vor pendula între realism și idealism, iar reglementările globale vor exprima stadiul și raporturile de putere care vor lua forma unor alianțe, grupări ad-hoc și parteneriate. Situație care sunt convins că va convinge statele membre ale Uniunii Europene că organizația este și va f cel puțin la fel de necesară ca și după Al Doilea Război Mondial. Personal, consider că interdependențele europene și globale se vor menține și vor deveni tot mai complexe(a se vedea chiar modul cum s-au manifestat în perioada crizei pandemice), ceea ce va solicita o gestionare și mai eficace a procesului de integrare europeană(poate chiar euro-atlantică), deci va arăta nevoia de o Uniune Europeană altfel decât cea pe care o cunoaștem. Simplu spus, din această dezbatere privind viitorul Europei, eu aș vrea să rezulte soluții viabile pentru o Uniune Europeană mai bună(apropo și de propusa centrare a dezbaterii pe cetățeanul european).

Se spune că orice criză poate aduce oportunități. În ce măsură a știut România ca țară membră a UE să valorifice acest context?

-Da, se obișnuiește a se spune că orice criză este și deschizătoare către oportunități. Doar că pentru aceasta e nevoie de lideri vizionari nu simpli spectatori-utilitariști care așteaptă să le vină oportunitățile și, dacă s-ar putea-e cazul îndeobște al liderilor români-, să le și concretizeze cineva în folosul lor. Am mai spus-o, cred că și în alte interviuri cu dvs., că România s-a remarcat, după aderarea la Uniunea Europeană, prin ratarea mai tuturor oportunităților deschise de Tratatul de Aderare și statutul de membru al organizației. Se vorbește acum de mari sume de bani care ar putea fi accesați de România pentru redresare și dezvoltare economico-socială. Doar că, în cele două exerciții bugetare europene pe care le-a gestionat de când suntem în Uniunea Europeană, Bucureștii se pot lăuda doar că au pierdut numeroase oportunități de dezvoltare. Numai prin contagiunea cu Piața Internă s-au înregistrat creșteri economice și au mai venit în țară investiții străine, pe când guvernele noastre au gestionat mizerabil bugetele proprii și adausurile din fonduri europene, nefiind capabile să aplice o strategie proprie prin care să internalizeze beneficiile bunurilor comune europene. Așa că nu ne rămâne decât să sperăm că va veni o nouă generație de lideri politici(de peste 30 de ani o tot așteptăm!!!) care va pune și România pe platoul oportunităților europene. Din păcate, istoria recentă nu vine cu argumente optimiste în această direcție,dar eu continui a spera deoarece românii au dovedit că sunt capabili să producă și discontinutăți favorizante(a se vedea decembrie 1989 și chiar aderarea la UE și NATO).

Cum caracterizați rolul pe care țara noastră îl joacă în prezent la nivelul Uniunii?

-România și-a creat deja un “brand” deloc glorios în Uniunea Europeană. Anume acela al unui membru tolerat și dominat de spaima că dacă face ceva și nu e bine va fi penalizat financiar și politic. Guvernele românești din perioada post-aderare nu au avut o strategie proprie de participare la procesul integrării europene, bazată pe internalizarea politicilor europene, lipsindu-le priceperea, dar mai ales voința de a realiza ceva pentru țară. Au creat imaginea că românii doar stau cu mâna întinsă la finanțări din Bruxelles și asistența socială din anumite state membre; că au o elită politică locală deplin solidară doar cu grupări de politicieni europeni și de la Washington,D.C. și mai puțin cu propriul popor; că privesc Uniunea Europeană doar ca pe o “umbrelă” de vreme rea. La un moment dat părea chiar că liderii din București doreau să arate cu orice preț că preferința lor ar fi ca România să fie guvernată din cele două capitale menționate, liderii autohtoni mulțumindu-se cu un “tain” din bugetul național pe care să-l administreze în folosul lor și nu să aplice politicile europene de dezvoltare prin care să fie ridicată națiunea română. De fapt, liderii politici din România nu au fost dispuși, în ultimele două decenii, nici să propună măcar un proiect de țară. Despre contribuția guvernanților noștri la întărirea Uniunii Europene, aceasta se rezumă la urmarea pozițiilor liderilor mai puternici din Uniune. Și la “exportul” de forță de muncă în anumite state membre până la stadiul în care s-a pus în primejdie capacitatea de evoluție socio-economică a țării!

Cum ar trebui să se raporteze România la viitorul proiect european?

-La acest subiect nu voi elabora prea extins, deoarece sunt și eu curios cu ce propuneri vor veni liderii politici ai țării la anunțata dezbatere privind viitorul Uniunii Europene. Și am glosat de atâtea ori despre participarea noastră la construcția europeană încât nu intenționez să repet. Cert este că, în contextul european și internațional care se prefigurează, un viitor al nostru mai bun poate exista doar prin înscrierea decisivă în procesul integrării europene pe care-l dorim mai inclusiv și eficace. Deocamdată, însă, percep o clasă politică autohtonă care se mulțumește ca românii să fie doar supraviețuitori și nu parteneri, nicidecum competitori în această zonă europeană. Fără propriul proiect de țară, România nu poate fi un partener credibil în conturarea viitorului proiect european. Poate fi cel mult un actor cu rol de susținere al proiectelor altor state membre care probabil vor negocia din greu o nouă arhitectură a organizației sau, dimpotrivă, vor propune soluții demagogice și paleative prin care să-și păstreze un anumit loc în procesul decizional european. Și nu în ultimul rând, elita politică, economică, intelectuală din România ar trebui să convingă cetățenii români de bunele lor intenții vizavi de o poziționare a societății românești într-o structură identitară europeană care sperăm să reușească. Așa cum spuneam și altădată, generația de azi are o nouă oportunitate, dar și o enormă responsabilitate pentru soarta națiunii și statului român, deodată cu înscrierea într-un destin european care va fi desenat prin raportare la mersul întregii lumi. Așadar, depindem de dedicația și abilitatea acestei generații de români de a merge în direcția de succes a vremii care vine!

Interviu realizat de Cosmin PURIȘ