Un imn străbate veacurile: Despre poezia Denisei Crăciun

Ce e poezia? Un pod între viață și moarte, un gust al întâlnirii cu moartea, o reminiscență a primei guri de aer. Poezia e liantul dintre strămoși, fii și fiice. Poezia e rugăciune sau un simplu dialog timid cu ceva dincolo de ce poate fi înțeles. Astăzi poemele sunt ale tuturor și sunt străbătute de o tranzitivitate formală sau informală, iar vocea devine a oricui, vocea nu mai are designat. Să privim astfel și poezia Denisei Crăciun, care tocmai și-a lansat noul volum de poeme la Turnul Croitorilor, care poartă numele de dies irae (ed. Hertzog). Un cânt ce anunța Judecata de Apoi în epoca medievală devine un cânt ce acum ne amintește de ceva ce a fost și n-a fost deopotrivă, de ceva ce cunoaștem și totuși încă nu am trăit. E un cântec în care suntem cu toții, e o poezie a mulțimilor, a patimii colective trecute prin filtrul particularului.

Încercarea de a integra poezia actuală într-o paradigmă teoretică nu mai prezintă interes, căci cred că am ajuns într-un punct în care interpretarea este cea care are nevoie să se subiectivizeze, să se ofere ca un răspuns intim produsului, creației. Astfel îmi asum curajul să afirm că poezia Denisei Crăciun este în primul rând un imn al sufletelor chinuite într-un timp aparent biblic, dar care e timpul nostru. Întregul imaginar e construit într-un spațiu liminal, dintre pământesc și divin, care începe în arhetip și se continuă în contemporan, în omul fără istorie, în omul fără timp – fiecare dintre noi: “Pe malul fluviilor din Babilon/ ședeam și plângeam/ Doamne, Domnul meu/ ne pierdusem harpele într-o mare tristețe/ și gurile/ nu mai aveau cum să zămislească/ strigătul.” (Deus Deus meus). Vorbește Denisa Crăciun despre un timp al mitului, despre o istorie biblică reactualizată prin rugăciune sau este, mai degrabă, vorba despre o catastrofă nouă, pură, privită prin lentilele istoriei? Omul contemporan și-a pierdut abilitatea de a fi prin cuvânt. Cuvântul nu mai e Logos, iar omul începe să se definească prin a face și nu prin a fi. Strigătul mut e boala pe care omenirea o cunoaște acum.

Dialogul dintre veacuri se continuă și în Ai dreptate să îți fie frică, unde adresarea e către un Adam ce continuă să existe: “De coasta ta lipsă nu ți-a fost niciodată/ nici dor nici milă/ doar ciudă că ai fost laș/ – primul din istoria omenirii.” Până la urmă, nu acesta este miracolul suprem? Adunarea întregii istorii în rugăciune, într-o adresare particulară către Dumnezeu, în credința, în ciuda a tot și toate, că miracolul continuă, că vorba încă e sfântă, că glasul e lăsat să cânte, să recite versurile aceluiași cânt străvechi, care va nimici viitorul oricum va arăta acesta. Miracolul este adunarea limbajului străvechi și a limbajului nou în același punct, sub semnul divinității, în poemul-rugăciune. Căci zicerea acestui limbaj are, în final, puterea să oprească strigătul mut de care suferim acum.

Nu știu cum poate fi definită poezia Denisei Crăciun, dar știu că trezește în cititor dorința de a începe dialogul cu sinele, iar mai apoi, dialogul cu mulțimile, transformarea disperării internalizate a unei vieți fără coordonate, într-o spovedanie întru eternitate, într-o zicere continuă, care, în cele din urmă, se va și ne va mântui.

Mara A. MUNTEAN

Foto: Turnul Croitorilor Centrul de Cultură Urbană