Trecând prin Înviere

● În ciuda bogăției limbii române, cu referire la moarte, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în neființă”. Moartea nu este altceva decât o sincopă existențială, asemenea unei pauze într-o partitură muzicală ●

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuși, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s-au pomenit fără trup, mormântul care s-a pomenit fără conținut. Când femeile mironosițe au venit dimineața să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a întâmpinat pe apostolii Petru și Ioan, veniți în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toți aceștia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absența Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase și că El era mai prezent ca oricând.

Așadar, Domnul lipsește dintre cei morți, el trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existențială, asemenea unei pauze într-o partitură muzicală, despre care toată lumea știe că face parte din muzica însăși; și dacă Domnul este „pârga celor adormiți”, începutul și garanția propriei noastre învieri, e de la sine înțeles că în același chip trebuie să asimilăm relația viață – moarte – Viață în propria noastră existență.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confrați din mass-media, adică din presă, radio și televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin ușurința cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o știre sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente și  nuanțate, precum: „a decedat”, „s-a săvârșit”, „a încetat din viață”, „s-a petrecut”, „s-a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „și-a plecat pleoapele”, „și-a dat sufletul”, „și-a dat duhul”, „și-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veșnice”, „s-a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”… și încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul și la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogății de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în neființă”.

Dacă „trecerea în neființă” s-ar referi la un om care în viața lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet, nici în viața viitoare, încă am mai înțelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existență s-a ales praful. Dar ca să spui că a „a trecut în neființă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta este o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci și asupra simțului comun al unui popor care s-a născut creștin și care, iată, se încăpățânează să rămână creștin.

Și dacă m-am hotărât să scriu aceste rânduri e pentru că, prin postul nostru național de televiziune mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole de la trecerea în neființă a Sfântului Sergiu, patron al creștinismului rusesc. E prea mult!

Și n-ar fi doar atât. Expresia e o impietate și față de limba română. Există o gravă inadvertență gramaticală între verbul „a trece” și substantivul „neființă”. „A trece” înseamnă mișcarea de tranziție dintr-un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existență la alt mod de existență. Or, în cazul de față, verbul nu are și nu poate avea obiect, de vreme ce „neființa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existență, a existenței însăși. În neființă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum nici în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existență, neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, așa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă și cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „Că din moarte la Viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

† Bartolomeu ANANIA
(aprilie, 1994)