Silviu Purcărete la Cluj

Prestigiul unui mare regizor absolvă de virtuale incongruențe compoziționale orice mizanscenă ce-i aparține. Amprenta muncii sale anulează posibile discrepanțe, decupaje, ocultări semantice, sudând secvențele într-un stil omogen. E cazul lui Silviu Purcărete care a turnat în vizionarismul său creativ texte celebre sau mai puțin celebre, fragmente reunite în colaj personalizat, țintind de obicei grandiosul, monumentalul, precum „Danaidele”, „Titus Andronicus”, „Ubu rex cu scene din Macbeth”, legendarul „Faust” sau nu mai puțin fascinantul aranjament scenic pe teme ludic-gastronomice „Cumnata lui Pantagruel”. Rămas cu posibile nostalgii după montarea flamboaiantă a „Metamorfozelor” după poetul latin Ovidiu, montare pe țărmul constănțean al mării, în apropiere de Cazino, (spectacol transportat și la Luxemburg), Silviu Purcărete a venit la Cluj să pună în scenă piesa Amphitryon, altă călătorie spirituală în spațiul misterelor emblematice din mitologia antică, via Molière.

Dacă „Metamorfozele” poetului latin exilat la Pontul Euxin i-au prilejuit deschideri spre monumental, global, exuberanță artistică manifestată prin folosirea unor mulțimi de actori și umilind orice formă de măreție scenică, montarea de la Teatrul Național din Cluj reprezintă o întoarcere spre micro-universuri supravegheate de introspectiva cunoaștere de sine, cunoaștere de noapte, introdusă prin lungul prolog derulat în întuneric adânc. Expansiunea zburdalnică a imaginației e înlocuită aici cu contragerea spre esențe. O contragere genuină și o invitație la meditație. Contragere mai ales pentru că regizorul și-a ținut de data asta în frâu caii zglobii ai fantasmării imaginative. De aceea, el are impresia – și o spune ritos – că Amphitryon-ul clujean „e un crochiu scenic al piesei, chiar un crochiu neterminat”. Să înțelegem că doar a mângâiat trama piesei pe deasupra, fără să-i răscolească adâncimile? Că nu a intrat cu forță în ea spre a-i dezvălui ascunzișurile? Poate și asta. În acest caz devine evident că structura acestui spectacol e una de mare finețe, dantelărie subțire, pe cale de a se destrăma la cea mai mică atingere. Traducerea lui Victor Eftimiu și Petru Manoliu în versuri arhaizante subliniază apartenența la clasicism a scriitorului francez, interesat de conturarea de arhetipuri.

Piesa lui Molière este o comedie… tristă. Mai exact, este o piesă cu un comic evanescent, discret. Preluată din clasicul Plaut, piesa Amphitryon a cunoscut numeroase versiuni și prelucrări (Kleist, Giraudoux). O comedie ambiguă sau mai degrabă o comedie ușurică atașată povestirilor amuzante pe tema adulterului din „Decameronul” lui Boccaccio, fără să ajungă la stridențe bufe. Descendența din mit îi dă un alt statut estetic, o solemnitate intrinsecă. Desigur, o transformare a lui Jupiter în Amphitryon pentru a o seduce pe frumoasa Alcmena, soția lui Amphitryon, poate părea amuzantă, dacă accentul nu ar fi pus pe deghizarea în celălalt și consecințele ei. Metamorfoza în sine, substituire artificială ce pune în circulație formula quiproquo-ului, des uzitată în teatrul medieval, este mai mult o invitație la meditație. În acest artificiu expandat în psihologia individului își are originea conceptul alter ego preluat în literatură de la Dostoievski (Dublul) până la Marcel Ayme (Un chip frumos) și așa mai departe. De altfel, în dublarea personajelor își are rădăcina cuvântul sosie. Textul lui Molière, inspirat din piesa lui Plaut, e important ca extrapolare semantică: personajul Sosie devine sosie, iar Amphitryon ajunge în uzul curent amfitrion cu sens de gazdă, stăpân al casei.

Scenografia lui Dragoș Buhagiar, cu mobilier de salon scăldat în lumină (casa generalului de armată Amphitryon din Teba) contrastează dur cu întunericul din avanscenă și dese coborâri ale cortinei. Asta sporește intenționalitatea ambiguizării. Muzica de petrecere, folosită de Vasile Șirli, alternează cu surdinizate note armonizante, întreținând o atmosferă vrăjită, enigmatică. Din negura prologului se ridică fantomatice arătări care se conturează treptat în personaje. Sosie merge noaptea spre casa stăpânului său Amphitryon. Cătălin Herlo e un servitor devotat stăpânului, în stare să lupte cu stihiile nopții. Personalizată, Noaptea e chiar o ființă vie: Romina Merei. Urmând instrucțiunile stăpânului său Jupiter, Mercur devine Sosie și-l înfruntă pe adevăratul Sosie. Cristian Grosu e capabil să impună o înfățișare histrionică personajului Mercur. Dar confruntarea adevărată este între Jupiter și Amphitryon. Ionuț Caras dă o amplitudine de superioritate vicleanului Jupiter, subliniată prin mers și semeția ridicării capului. E cu adevărat regele zeilor printre muritori. Are semeția înălțării. Matei Rotaru în Amphitryon mixează inteligent orgoliul unui războinic cu gelozia unui soț înșelat, intolerabil la festa care i se joacă. Violența și dorința de răzbunare se întipăresc pe fața lui, actorul dovedind (a câta oară?) disponibilitățile excepționale de a intui, de a pătrunde în intimitățile caracteriologice ale personajului. În rolul Alcmenei se răsfață Sânziana Tarța, tot mai bine pusă în relief în trupa clujeană. Pentru Irina Wintze rolul Cleantis e doar o prestație oarecare, așa cum foarte mulți din valoroșii actori clujeni îndeplinesc locuri de figuranți în componența corului. Iată-i: Petre Băcioiu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Cătălin Codreanu, Radu Dogaru, Ramona Dumitrean, Elena Ivanca, Diana Ioana Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Angelica Nicoară, Cosmin Stănilă.

Aparența de satiră camuflată sub mantia mitului, trasată inițial de Jean-Baptiste Poquelin spre a viza aventurile amoroase ale lui Ludovic al XIV-lea al Franței (după spusele unora), a fost deturnată de Silviu Purcărete în sobră și ironică reiterare a legendei țesute pe canavaua adulterului.

Adrian ȚION

Foto: Nicu Cherciu