Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

„Sfințenia nu este pur și simplu neprihănire, pentru care cel drept ar merita bucuria binecuvântării în Împărăția lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o astfel de dreptate prin care oamenii sunt plini de harul lui Dumnezeu, în măsura în care curge din ei asupra acelora cu care intră în contact. Mare este binecuvântarea lor; aceasta este generată de experiența personală a slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de dragostea pentru oameni, care purcede din dragostea lui Dumnezeu, aceștia răspund nevoilor oamenilor și, la rugămințile lor, se fac mijlocitori și apărători pentru ei înaintea lui Dumnezeu”.

Așa descria Sfântul Ierarh Ioan Maximovici măsura la care este chemat omul lui Dumnezeu. Se vede limpede o reașezare a standardelor evanghelice, un parcurs de la o dreptate morală, naturală, mult mai accesibilă omului firesc, la o sfințenie duhovnicească, ca dar al Duhului, generată de participarea personală la experiența lui Dumnezeu. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât, în vremurile actuale, standardele  par să fie coborâte tot mai mult și, în consecință, chiar la nivel omiletic, chemarea evanghelică, din pricina dorinței unui confort aparent, să fie „ameliorată”, „adaptată”, adusă la mai îndemâna omului postmodern.

Sfântul Ioan Maximovici, unul dintre sfinții cei mai cunoscuți ai secolului trecut, teolog inspirat, zelos ierarh misionar și protector al celor nevoiași, se naște în ziua de 4 iunie 1896, în regiunea Harkov, din sudul Rusiei, dintr-o familie de viță veche. Primește la botez numele Mihail. Un înaintaș al său, Mitropolitul Ioan de Tobolsk, luminător al Siberiei și misionar în China, canonizat în 1916, va avea o înrâurire duhovnicească constantă asupra sa în direcția activității misionare pe care o va desfășura. De altfel, acest lucru se vede și din faptul că, mai târziu, odată cu intrarea sa în monahism, îi va purta numele.

Tânărul Mihail era, din fragedă pruncie, „călugăros”. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase, iubea natura și animalele, citea mult Viețile Sfinților și diverse cărți duhovnicești și își petrecea toate verile la mănăstire. Când împlinește 11 ani este trimis la școala militară din Poltava. Aici viața i se intersectează cu vestitul Episcop ascet Teofan al acestei cetăți, care a rămas pentru acesta un model de asceză pentru întreaga sa viață. Deși își dorea să studieze Teologia, ascultând sfaturile părinților săi, urmează studii de Drept pe care le și absolvă tocmai în vremurile revoluției bolșevice. În 1921 emigrează la Belgrad împreună cu familia sa, unde urmează studiile de Teologie. Anul 1926 marchează intrarea sa în monahism la Mănăstirea Milkovo, primind numele Ioan. În același an este și hirotonit ieromonah. Între anii 1929-1934 devine profesor la seminarul Teologie „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. Fără să își fi dorit acest lucru, la 28 mai 1934, este hirotonit episcop de către Mitropolitul Antonie Hrapovitki și trimis în China în eparhia Shanghaiului. Își asumă deplin această slujire și se dedică atât la nivel edilitar și misionar, cât și social, purtând grijă în mod expres de rușii imigrați aici.

La jumătatea secolului trecut, în 1951, episcopul Ioan este chemat la misiune în Europa occidentală, la Paris, iar mai apoi la Bruxelles, primindu-i în grijă pe credincioșii din aceste regiuni. Este considerat misionar al ortodoxiei în Lumea Nouă. Unsprezece ani mai târziu, la dorința a numeroși credincioși care îl cunoșteau încă de când fusese în Shanghai, devine episcop al celei mai mari comunități din America, la San Francisco. Aici se implică pe toate planurile, cu prioritate încercând să împace comunitatea scindată de acolo și să continue lucrările la catedrala arhiepiscopală. Un an mai târziu înființează Frăția Preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior un important centru ortodox din California. A fost în același timp și un teolog fidel tradiției sale, încercând să indice linia ortodoxă într-un spațiu multicultural și pluriconfesional. Dar atacurile unor adversari nu întârzie să apară. Le răspunde în stilu-i specific, cu un calm netulburat, în ciuda severității sale ascetice. Trece la Domnul când abia împlinește 70 de ani, însingurat, așa cum mereu fusese în viața sa arhierească.

La foarte scurtă vreme după trecerea în veșnicie au apărut numeroase articole în care era prezentat drept omul lui Dumnezeu, cu o sfințenie evidentă, purtătoare de harisme – puterea tămăduirii, darul clarviziunii, nebunia în Hristos. Această ultimă stare îl făcuse să se comporte fără să se preocupe prea mult de faptul că unele gesturi sau vorbe ale sale puteau părea imprevizibile sau chiar stranii, potrivit criteriilor omenești. Dovedea astfel faptul că sfințenia nu este rezervată doar vremurilor trecute, ci este accesibilă și contemporaneității. A rămas în istoria orală faptul că un preot catolic din Paris, într-o omilie, dorind să argumenteze faptul că sfințenia este la îndemâna tuturor, chiar și a omului modern, spune: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – Sfântul Jean cel Desculț!” În ziua de 2 iulie 1994, va fi canonizat de Biserica Ortodoxă din America, iar rămășițele sale, izvorâtoare de bună mireasmă au fost așezate în Catedrala Arhiepiscopală „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – bucuria tuturor celor necăjiți” din San Francisco.

Aceasta este lecția pe care o oferă Arhiepiscopul Ioan Maximovici omului contemporan – sfințenia ca cel mai firesc lucru, pornind de la viața zilnică în toată concretețea ei, fără necesitatea a ceva extraordinar. A ne uita la sfinții de odinioară ne provoacă un sentiment de admirație, dar și un soi de depărtare, datorită distanței între ceea ce ei sunt și ceea ce noi suntem. Dar privirea la cei aproape contemporani nouă, care dincolo de imitarea celor mai vechi, au adoptat „o metodologie nouă”, ne apropie de înțelegerea a ceea ce înseamnă sfințenia, dar, pe limba noastră, a contemporanilor. Care este „noua metodologie”? Dincolo de elementele de echilibristică ascetică, această nouă cale presupune, în limbaj comercial, obținerea profitului maxim, de data aceasta duhovnicesc, din fiecare lucru aproape banal pe care îl trăim sau facem în viața zilnică. Tradus, acest lucru ar însemna a te trezi în prezența lui Dumnezeu, a mânca în prezența lui Dumnezeu, a lucra în prezența lui Dumnezeu, a face totul în lumina lui Dumnezeu. Ne aducem aminte în acest cadru de cele trei sfaturi de bază pe care Ava Antonie i le dă ucenicului cu privire la accederea pe calea mântuirii, un soi de „rețetă”, deși tradiția ortodoxă nu apreciază un astfel de concept – în orice loc vei merge să Îl ai pe Dumnezeu în fața ta, orice lucru vei face să iei mărturie din Scripturi, și în orice loc te vei așeza să nu te miști degrabă (stabilitatea).

Această „metodologie simplă” pe care ne-o propune sfântul episcop Ioan este explicitată de unchiul său, Fericitul Episcop Ioan de Tobolsk și Siberia, prin simbolul florii soarelui. Tradus în limbajul nostru, acest principiu înseamnă acordul dintre voia lui Dumnezeu și voința noastră. Nu aduce noutăți, ci invită la o disciplină simplă, verificată de generații și generații, dar care stă la baza vieții duhovnicești – „Arată-mi calea pe care voi merge… Învață-mă să fac voia Ta” (Psalmul 142, 8, 10). La modul practic, această căutare este dublată de capacitatea de a-i mulțumi lui Dumnezeu atât pentru cele bune, cât și pentru cele rele, condiție pentru primirea Duhului Sfânt în suflet, medicamentul pentru vindecarea unei inimi zdrobite și contextul pentru simțirea mângâierii de sus. Pentru noi, în mod special, acest lucru înseamnă redescoperirea acelei intuiții a omului firesc care nu făcea nimic fără să se închine, fără să ceară ajutor dumnezeiesc și fără să mulțumească.

Dacă ar fi să îl caracterizăm sintetic, cu referire atât la viața sa interioară, cât și la slujirea sa pastorală, am folosi cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, „iubindu-L pre Dumnezeu, L-a iubit până la urmă”. Iar această dragoste s-a manifestat printr-o viață ascetică de excepție, prin zelul său misionar și, în mod special, prin apropierea față de cei în suferință. Personalitatea sa cuprinzătoare manifestată prin această lucrare misionară multiplă în vremurile noastre este bine cuprinsă în troparul care i s-a dedicat: „Slăvit Apostol al unui veac al împietririi și al necredinței, îmbrăcat cu puterea cea plină de har a sfinților celor de demult, de Dumnezeu luminatule văzător al tainelor cerești, orfanilor hrănitorule, nădejdea celor deznădăjduiți, cel ce ai strălucit pe pământ flacăra dragostei de Hristos peste întunecații zori ai zilei judecății, roagă-te ca această văpaie să se aprindă și în inimile noastre”. Rămâne, în memoria urmașilor, discret, ca un ecou, ca o rugăciune, dorul său fierbinte ca „văpaia Duhului” să aprindă inimile celor care se află pe Cale…

† Episcop vicar Benedict BISTRIȚEANUL

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut