Sfânta Fecioară și relația privilegiată cu cetatea Constantinopolului

În Canonul de Pocăință al Sfântul Andrei Cretanul găsim o excelentă mărturie asupra felului în care prezența Fecioarei Maria și a rolului ei protector asupra Constantinopolului se simțea în lumea bizantină din zorii crizei iconoclaste din veacul al VIII-lea. „Cetatea ta păzește-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că atâta vreme cât întru tine cu credință stăpânește, întru tine se și întărește; și prin tine biruind, toată năvala o întoarce, pe vrăjmași îi supune, iar pe supușii ei îi îndreaptă”. 

Această cântare închinată Maicii Domnului, protectoarea Constantinopolului, care încheie Canonul cel Mare, se deosebește fundamental de toate celelalte imne dedicate Sfintei Fecioare. Accentul cade nu pe afirmarea dogmelor – deși Fecioarei îi este subliniată de la bun început calitatea esențială de Născătoare de Dumnezeu -, ci pe relația ei cu Orașul și cu lumea bizantină, cu guvernarea societății și cu elementele de cultură a loialității. Toate aceste referiri sunt premise ale împlinirii lumii, în orizontul istoriei sacre. Încă odată acest imn ne oferă proba că în marea imnografie a Bisericii istoria sacră și istoria profană se întâlnesc și marchează împreună destinul lumii bizantine, eternizându-l până în zilele noastre.

Deschiderea acestui imn se face prin imperativul adresat Maicii Domnului de a păzi Constantinopolul, numit aici „Cetatea ta”. Suntem deja în momentul istoric în care Constantinopolul este considerat pe deplin ca fiind „Orașul Născătoarei de Dumnezeu”. Acest fapt se datorează spectaculoasei evoluții pe care a avut-o evlavia închinată Sfintei Fecioare, care practic în doar două secole a schimbat complet morfologia spirituală a Constantinopolului.

Textul Sfântului Andrei Cretanul asumă toată tradiția deja consacrată a legăturii privilegiate dintre Sfânta Fecioară Maria și Constantinopol, în care se regăsesc amintite victoriile atribuite Sfintei împotriva perșilor, avarilor și arabilor, precum și evlavia tot mai mare care se trăia în Capitala Bizanțului. Referirea la Maica Domnului – Protectoare a Orașului se făcea în strânsă legătură cu evlavia asumată public de împărat în acest moment. De altfel, în ziua în care Canonul cel Mare era cântat în biserică, împăratul purta în propriile sale mâini icoana Maicii Domnului Îndrumătoare (Hodighitria) de la biserică spre palat, unde stătea până în marțea înjumătățirii Postului, când era din nou purtată în procesiune spre biserică.

Prezența protectoare a Sfintei Fecioare Maria în lumea constantinopolitană asigura nu doar protecția externă a cetății – în mod simbolic Maica Domnului devine zidul spiritual interpus între locuitorii orașului și lumea barbară din afara ei – ci și o anumită atmosferă de loialitate internă. Paza și protecția Fecioarei invocată la început se cer garantate de un anumit comportament, care să ilustreze fidelitatea în credință atât față de sfânta protectoare, cât și față de împărat.

„Că atâta vreme cât întru tine cu credință stăpânește, întru tine se și întărește” – este fragmentul care deschide și mai mult perspectiva asupra faptului că actul guvernării sau al stăpânirii se consumă în spațiul credinței pe care îl garantează Maica Domnului. Fecioara creează în mod simbolic un spațiu al vieții și al guvernării, în care atât atitudinea politică a împăratului, cât și a supușilor trebuie să se reconfirme în credința pe care o arată Sfintei. Din această perspectivă succesul viitor al stăpânirii și al consolidării acesteia depind de fidelitatea în credință arătată Maicii Domnului. Stăpânirea, adică exercitarea mandatului de a împărăți pe care suveranul îl face în numele și din încredințarea lui Dumnezeu, are ca efect în primul rând întărirea autorității interne și a puterii. Regalitatea Fecioarei, ca „stăpână a cerurilor” și regalitatea Constantinopolului se oglindesc reciproc într-o armonie în care atât lumea cerească, cât și cea pământească trebuie să trăiască, respectând cu sfințenie ierarhiile și mai ales voia lui Dumnezeu și pe trimisul acestuia.

„Și prin tine biruind, toată năvala o întoarce, pe vrășmași îi supune” este confirmarea istorică a victoriilor pe care bizantinii le-au pus pe seama Maicii Domnului. Textul confirmă că memoria istorică transmisă nouă prin intermediul Bisericii și al imnografiei lasă posterității tensiunile existente dintre destinul fragil al omului și stabilitatea pe care o dă încrederea în ocrotirea lui Dumnezeu. Și în această ipostază Fecioara Maria este „zidul împărăției”, care poartă în numele poporului său victoriile împotriva barbarilor, care zguduiau din temelii împărăția. La fel cum, în Vechiul Testament, Dumnezeu își asumă în numele poporului său luptele și victoriile în drumul spre Țara Făgăduinței, și aici Maica Domnului este cea care poartă victoriile, „alungă taberele vrăjmașilor” și deschide perspectiva supunerii neamurilor păgâne. Poporului nu îi rămâne decât să recunoască ajutorul primit din partea Maicii Domnului și să își continue viața în respect față de pronia divină și în loialitate față de trimisul lui Dumnezeu.

Supunerea vrăjmașilor reprezintă șansa ca aceștia să descopere credința în Dumnezeu, să se plece încă odată în fața măreției Constantinopolului și să înțeleagă că nu este în interesul nimănui să lupți împotriva Maicii Domnului. Indirect, această lecție trebuie să disciplineze și mai mult poporul. Textul vine să arate că descurajează orice pornire războinică, subliniind aici și deficitul de loialitate pe care nu de puține ori locuitorii Constantinopolului l-au arătat față de împărați, subscriind prea ușor la trădări și uzurpări de tot felul. Este un impuls de a-i dezarma pe toți care se pornesc în vreun fel sau altul cu război asupra Orașului.

Punctul final al acestui remarcabil text liturgic se concentrează spre cei care formau masa cetățenilor Constantinopolului. Dacă Orașul este pus sub protecția Maicii Domnului, garanta liniștii sociale și a bunei guvernări, care își împlinește scopul, dacă victoriile împotriva vrăjmașilor sunt semnul purtării ei de grijă, poporul este chemat să răspundă cu probe clare ale evlaviei și loialității. „Iar pe supușii ei îi îndreaptă” reprezintă încheierea și punctul spre care converg toate aceste acțiuni mijlocitoare și protectoare ale Maicii Domnului pentru poporul său. Toată această pedagogie divină perfect ilustrată în acest imn al Sfântului Andrei Cretanul trebuie să ducă la o mai bună articulare a corpului social în jurul împăratului și a Maicii Domnului, cea mai importantă protectoare a Cetății. Moderarea exceselor poporului supus al Constantinopolului reprezintă o garanție că ierarhia politică, aceea care o ilustrează de fapt pe cea cerească, va rămâne stabilă, fiind în permanență subiectul atenției și îndreptării venite din partea Sfintei Fecioare. În acest moment, supunerea vrăjmașilor, ca instrument al pedagogiei divine și îndreptarea supușilor, ca semn al purtării de grijă a Maicii Domnului, sunt garanții că lumea Bizanțului își urmează împlinirea ei atât în planul istoriei, cât și în planul veșniciei.

Toate aceste realități istorice pe care le putem desprinde din lectura Theotokion-ului din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul ne arată evlavia unei lumi care își gândea istoria, prezentul și viitorul în strânsă legătură cu Dumnezeu și care știa că lumea în care trăiește poate fi desăvârșită prin credință față de Maica Domnului și prin loialitate.

Pr. Bogdan IVANOV