Șezătorile și jocurile inițiate de feciori pentru a se apropia de fete

În luna februarie, sau în luna lui făurar, așa cum este denumită această perioadă în calendarul popular românesc, se terminau șezătorile în satul tradițional. Aici, fetele și feciorii se întâlneau și puteau să lege prietenii, în vederea căsătoriei.

Încă din toamnă, tinerii se gândeau unde se vor strânge iarna în șezătoare sau în habă, cum se spune în unele zone. De obicei, fetele se preocupau din vreme să găsească „gazda habii”, de preferință o familie cu puțini copii, fără copii, sau o femeie văduvă. Gazda trebuia să fie o femeie veselă, care să iubească jocul și cântecul, să știe glumi și să toarcă frumos (fir subțire, bine răsucit și la aceeași dimensiune), pentru ca fetele să aibă de la cine să învețe. Prezența fetelor în șezătoare era și un mod de a demonstra că au învățat în familie să toarcă, să coasă, că își pregătesc zestrea și că sunt potrivite pentru viața de familie. Fetele erau învățate încă de mici cum se ține o casă și ce trebuie să muncească pentru „a nu fi de poveste în sat”. Gazda șezătorii trebuia plătită, la primăvară sau la vară, cu o zi de sapă sau una de seceră. Însă, de cele mai multe ori, fetele îi torceau câte un caier pe săptămână, sau o jirebgie. Se mai putea da gazdei „fotoghin” pentru lampă sau lemne pentru foc, adusul lemnelor pentru casa șezătorii putând cădea și în sarcina feciorilor. În unele locuri se plătea cu litri de țuică, dar existau și sate în care participanții la șezătoare nu ofereau nimic în schimb gazdei, potrivit etnologului clujean Aurel Bodiu.

Șezătorile erau organizate, de regulă, în zilele lungi de toamnă și iarnă, la o casă, unde fetele se adunau și lucrau împreună, sub supravegherea adulților. La jocul satului, în șezătoare sau la clacă, fiecare fată trebuia să arate că este pricepută la joc, dar și la muncă. Cele leneșe nu prea „erau băgate în samă de feciori” și, de multe ori, se măritau rău.

În șezătoare, fata mergea după ce a intrat în jocul satului. Aici veneau și feciorii. „În sat nu era doar o șezătoare și nu ne strângeam la aceeași casă. Mai mult acolo unde era o fată în casă, într-o sară la mine, într-alta la ceielaltă și așe cam de-a rândul ne duceam. No, era doar câte o cameră și unde nu erau părinții fetei așa severi, acolo ne plăce să merem mai mult, pentru că puteam povesti, așa, ca tinerii” (Susana Borla, din Rusești). Și aici, fetele încercau prin diverse metode să-și afle ursitul, adică cine cu cine se va căsători. „Luam din caierul de cânepă și făceam bălbăuțe (biluțe) și le numeam după numele feciorului și al fetei. Și când le dădeam foc, zburau, iar dacă mergeau în direcții diferite ziceam: No, aceia n-or fi laolaltă. Și dacă se întâlneau, ziceam: Aieștia or fi laolaltă”. De asemenea, erau și anumite practici prin care fetele încercau să-i aducă pe feciori în șezătoare. „Dacă vedem că, no, nu mai vin feciorii, ieșăm afară și prindem de gard și scuturam de el. Nu scutărăm gardu’ că scuturăm feciorii/ Să n-aibă stare și alinare/ Pân’ la noi în șezătoare. Și, de multe ori, feciorii stăteau pe uliță să vadă că ce facem noi, îi chemăm ori ba”.

În șezătoare, feciorii erau foarte atenți la fete, care cât și cum muncesc. Pe lângă frumusețe, un alt criteriu după care se ghidau atunci când își alegeau o drăguță, era hărnicia. „Se zice că femeile care erau mai istețe, aveau pânza mai albă. Feciorii acolo trăgeau, că ziceau că-i mai harnică” (Lucreția Badiu, Rusești).

În așteptarea feciorilor, și fetele de pe Valea Sălătrucului, comuna Chiuiești, apelau la diferite modalități de a-i aduce, precum „chematul cu ciurul” și „chematul cu rășchitorul”. Atunci când se chema cu ciurul, fetele care doreau să le vină în șezătoare cutare sau cutare fecior, se așezau în rând, una în spatele celeilalte, cu picioarele desfăcute. Prima din rând lua ciurul și-l dădea printre picioarele fetelor, zicând: „Să vie Ilie, Petre, Gavriș, să nu rămâie!” (Maria Pintea, satul Rugășești). Apoi, fata trecea în spatele celorlalte, iar procedeul continua, până erau chemați toți feciorii. Mai târziu, feciorii ajungeau în șezătoare și încercau să le strice lucrul fetelor, să le încurce ghemele sau să le ascundă fusele, pentru a le arăta subtil că le plac. Atât la joc, dar și la șezătoare, feciorii mergeau și în satele vecine, După ce intrau în casă, se așezau lângă fata pe care o considera potrivită pentru el, sau lângă drăguță. „Venea și se punea lângă tine și îi făceai loc, dacă știei că-i de-al tău” (Susana Borla, Rusești).

În șezătoare, departe de ochii părinților, manifestările de dragoste ale tinerilor atingeau un prag superior celui de la jocul satului. Pentru a curta fetele, feciorii organizau diverse jocuri, ocazie cu care dobândeau informații suplimentare despre posibilele simpatii. „Te punei pe lângă ea, îi luai fusul sau acele cu care lucra. Nu se supăra… Încă îi părea rău dacă nu-i luai acul sau fusul. De multe ori erau adunate lucruri de la fete și de la feciori într-o traistă, și apoi erau împărțite și, care, cum nimerea. Apoi, fata cu feciorul trebuiau să se sărute. Mai mergeam și după o perdea și povesteam acolo, așa, ca tinerii” (Augustin Tișe, Mănășturu Românesc).

Un alt joc la șezătoare era „puricele”. Cei care inițiau astfel de jocuri erau tot feciorii, dornici de a se apropia cât mai mult de fata pe care o plăceau. „Un fecior se punea pe un scaun și se întorcea roată și zice: Întoarce-te purece! Nu mă pot de pântece! Până când? Până sărută fecioru cela, fata ceia. Fata trebuia să stea la sărutat, de-i plăce, de nu” (Susana Borla, Rusești).

În satul Mănăstireni, un astfel de joc era „purecu cu ștergura”. „În mnijlocu’ căsî, pă on scaun, sta on fecior înnodat în tri, patru noduri. Atinge on fecior scaunu’ șî zîce: Întoarce-te, purece! Șî fecioru zâce: Nu mă pot de pântice! Celălalt îl întreabă: Până când? Îi răspunde: Până când ficioru’ Țuț nu o țucă pă fata Floriță! Șî să luau la rând, la țucat. Dacă ave mânie pă o fată, cel de pe scaun îi trimete tăt feciori răi la țucat”, aflăm din „Monografia folclorică a comunei Mănăstireni”, autor Florica Marțian.

Pe Valea Crișului Repede, în satul Poieni, după ce feciorii ajungeau în habă și doreau să se apropie de fata pe care o plăceau, începeau jocul „frijerea gâștii”. „Se începea de la o fată șî de la un fecior care să aveu mai draji”, spun oamenii locului. „Fecioru’ îi fura fetii fusu’ și nu i-l înapoia, până fata nu-l săruta pă obraz. Apoi, dacă rămânea fecioru’, chema altă fată la el șî o săruta, iar dacă rămânea fata, chema ea un fecior”. În acest fel toate fetele și toți feciorii din șezătoare trebuiau „să frigă gâsca”. În cazul în care cineva nu stătea la sărutat, nu voia să meargă la gâscă, primea o curea peste spate. Femeile din sat povestesc că, de obicei, erau chemați la sărutat cei care se aveau dragi și care urmau să facă nunta în câșlegi. În unele cazuri, cei doi erau scoși în tindă ca să se sărute.

Existau și alte jocuri asemănătoare, inițiate de feciori dornici de a se apropia cât mai mult de fata pe care o plăceau, însă, fiecare fată sau fecior trebuia să dea dovadă de un comportament moral deosebit, patronat de buna-cuviință, totul „numa’ cât să cade”. Această expresie era foarte des întâlnită în lumea satului, alături de „nu să șede”, adică nu intră în limitele bunei-cuviințe colective. Astfel, „dac-ai intrat în gura satului, nu te mai spală nici o apă”, spune o vorbă populară. Era mare necaz dacă ajungeai de poveste în sat, pentru că această instituție supremă înfiera tot ce ieșea din tiparele bunului simț.

Pe Valea Sălătrucului, comuna Chiuești, se consideră că tot omul trebuie să fie bun creștin, să meargă la biserică măcar la Crăciun și la Paști, să nu înjure „să nu-și bată joc de cele sfinte”, să nu spună minciuni „că acela, pentru restul, nu-i om”, cei tineri să se respecte între ei, mai ales pe părinți, pe bătrâni și pe cei cu carte.

Grigore SÂMBOAN
consultant artistic CJCPCT Cluj