„Semințele plânsului dau roade bune”

Pentru Alice Valeria Micu (n. 14 februarie 1971, Şimleul Silvaniei), poezia, cuvântul sunt căi de a rupe tăcerea cotidianului monoton și sufocant, de a face ordine în interior (în interiorul unei mașini a timpului, tapetate cu suferințe, cu spaime, cu pietre de încercare, cu lacrimi). În jocul negare – acceptare, plânsul este, totuși, o condiție esențială pentru a fi poet, pentru a trăi, ne învață Alice Valeria Micu. O condiție superioară în care putem fi inițiați, pentru a o înțelege în varianta sa prolifică și pentru a o asimila cum se cuvine, organic. O condiție care sperăm să ne facă mai umani, mai empatici și care să-și facă ecoul auzit, ascuțit în lume, în timp: „Fac din plâns un plâns al meu,/mai ascuțit decât al copilului,/mai adânc decât al mamei,/mai întins decât al tatălui,/un sunet, o literă, un poem.” („Am fost prea mult timp martorul tăcut al existenței mele”)

Altfel spus, cel mai recent volum de versuri, „Mașina de plâns” (editura Caiete Silvane, Zalău, 2021, ilustrații de Ioan Marchiș), poate fi citit și ca un dialog continuu, cadențat în măsura unor așa-numite „pseudofabule”, ca o pledoarie pentru poezie, care se naște, inevitabil, din abisul durerii, al amintirilor care lasă urme pe trup, poezia ca act de identitate, poezia care „nu se sfârșește niciodată”.

Poeta deschide și amplifică perspective contrastante asupra ființei – viziunea colectivă a unei mulțimi compacte, adunate în numele patriarhatului copleșitor, în numele judecății, al punerii la zid și înțelegerea proprie, prin „ochiul întreg”, a femeii eliberate de frică, mai întâi aflate într-o stare declarată de răzvrătire, în război cu cuvintele, plătindu-le cu aceeași monedă, ulterior interiorizând misiunea amplă și nobilă a scrisului ca act de vindecare, de purificare.

Atitudinea omului în fața plânsului este cea care determină modul de a reacționa: la cea mai mică suferință, catastroficul își dorește să evadeze într-o patrie străină a unei fericiri iluzorii, pe când cel care înțelege durerea ca dat (colectiv) cu un scop (poate încă nedeslușit întru totul), ajunge să se preschimbe, să se prefacă, să se smerească pe sine, să se apropie de semeni.

Există, aflăm, fiara plânsului tot așa cum există și un plâns al salvării, din sânul divinității „mecanic al sufletelor”; cert este că plânsul ne însoțește de când ne naștem și până murim și după aceea, locuind în ceilalți. În viziunea poetei, moartea devine aproape un loc comun, la îndemâna oricui, date fiind miile de motive pentru care se poate muri, inclusiv iubirea, dorul, suferința din dragoste.

Există și moduri diferite de a plânge, iar cei mai frumoși și mai puternici oameni sunt cei care își clădesc și își ascund plânsul în interior. Plânsul este, în egală măsură, expresia și descompunerea durerii, în părți mai mici, în particule de viață mai ușor digerabile.

Volumul de versuri semnat Alice Valeria Micu ne dezvăluie, chiar prin expresia adesea directă, tranșantă, a cuvintelor care spun lucrurilor pe nume și pun degetul pe rană, un suflet sensibil, receptiv la durerea celuilalt, la durerea lumii din care el este parte integrantă, indisolubilă. Tot timpul există undeva, în culisele inimii, un Dumnezeu care așteaptă să fie chemat și să iasă în prim – plan, să miște angrenajul obosit al omului, erodat de cuvinte, fapte, întâmplări aparent derizorii. Ca atare, a se vedea și motto-urile alese din Biblie, motto-uri ce deschid unele dintre poemele cărții.

Autoironică pe alocuri, vocea poetei este un strigăt de curaj al celei care a învățat să plângă, să râdă prin plâns, să muncească pentru a culege roadele, căci, la urma urmei, fericirea nu este întotdeauna ceea ce ne imaginăm noi că este și ea nu poate fi absolută în absența racordării existenței noastre la dimensiunea spirituală, la starea inițială.

Adevărat, poeții buni poartă în ei memoria indivizilor și a moștenirilor de valoare ale unei societăți, ale unei culturi, modele care nu se demodează niciodată, chipuri care nu se șterg, memoria pietrei pe care s-a suferit și s-a plâns, memoria unui trecut al jertfei. Alice Valeria Micu este un asemenea poet, o voce bine articulată în peisajul liricii contemporane, un artizan al metaforei scuturate de balast, al metaforei scrise cu roșu sângeriu pe oglinda unei lumi cu bunele și cu relele ei. „Mașina de plâns” este un volum puternic, migălos lucrat, copt la timpul potrivit și care ne face să așteptăm cu entuziasm următoarea apariție editorială din categoria poezie.

Iulia GHIDIU