Sclobodu-i a corinda?

Colinda are o obârşie ţărănească şi o structură în care se vădesc urmele unui fond arhaic. Elementele bisericeşti reprezintă infiltraţii şi adausuri relativ târzii. Chiar şi în colindele religioase sau apocrife, sărbătoarea creştină a Naşterii lui Hristos e o prezenţă destul de palidă.

Tipul cel mai cunoscut şi cel mai răspândit, colinda scoate la iveală vestigiile unei vechi mitologii populare. Vom descoperi, în acest univers fabulos, animale ciudate şi fiinţe monstruoase: „Păioara”, oameni cu cap-de câine, „Căpcâni”, lei, oameni cerbi etc. Înfăţişarea fiinţelor e atribuită uneori metamorfoze­lor. Ionu Sântionu e transformat în cerb; tot în cerbi se transformă şi cei şapte feciori ai bătrânului vânător din co­linda care a inspirat lui Bartók „Cantata profana”. Se ob­servă, în cadrul colindelor apocrife, o trecere de motive din literatura populară scrisă în cea nescrisă.

Amestec de credințe populare și elemente creștine

Alexandru Rosetti consideră că în colindele reli­gioase se amestecă credinţe populare cu fond primitiv cu elemente creştine de origine literară. Acest lucru e pre­zent aproape în fiecare din colindele apocrife atestate. Contaminările şi interferenţele au avut loc fie în momentul apariţiei colindei, fie în cel al circulaţiei ei, prin preluarea unor teme şi motive din apocrife, texte bogomilice sau chi­ar din alte colinde. Astfel, la baza unei noi colinde puteau sta una sau mai multe colinde mai vechi, care vehiculau motive apropiate de colinda nou creată. În colindele laice, multe motive funcţionale au fost preluate din colinda reli­gioasă. Dar drumul poate fi şi invers, circulaţia motivelor de la colindele laice la cele religioase. Deci e greu de pre­cizat şi delimitat tipurile de colinde din repertoriul cetelor de colindători din diferite subzone, având în vedere această interferenţă a motivelor si chiar a caracterului şi funcţiei acestora.

Funcţionalitatea colindelor se diversifică în legătură cu anumite momente ale zilei în care se colindă şi cu fazele desfăşurării colindatului, apoi, pe plan social, potri­vit stărilor în care se află persoanele colindate. Există astfel colinda care se cântă în seara ajunului de Crăciun, în dimineaţa de Ajun, în ziua de Crăciun sau în noaptea de Crăciun. Există apoi colinde specifice cetelor de colindători ce se cântă la începutul colindatului, colinde pe drum, de la o casă la alta, colindă la fereastră, colindă la uşă, colinde pentru interpretat în casă numite a „căşii”, „a mesii”, colinde cu care se încheie ceremonialul. Cele mai nume­roase colinde sunt cele adresate unei persoane anumite. În zona Clujului, în partea de nord a Sălajului, în Mara­mureş, cele mai răspândite sunt colindele de fată şi de june. În Cluj deli­mitarea se amplifică în „corinda de fată mare” şi „corinda fetei mici”. Prima e o colindă premaritală, iar a doua de urare ca fata să crească mare, să meargă la horă, să fie harnică etc. Există apoi colinde de flăcău, „a junelui”, „corinda junelui”, în multe localităţi cercetate de noi. Aceste colinde se zic în mod obligatoriu la ca­sele cu fete sau cu feciori. Chiar dacă nu toate au o denumire adecvată în taxonomia populară, ele pot fi recu­noscute şi după refrenurile specifice: „luminioară ochi-s negri”, „runioară doi ochiuţi-s negri”, „lilioară fată dalbă”, „lină rujălină”, „d-ai tu fată fecioriţă” sau „mirel tinerel”, „junelui, junelui bun” etc.

Motivul fetei de maior

O colindă de fată este şi cea care începe cu versul „fată de maior”, destul de răspândită în arealul cercetat.

Colinda are la început un caracter dramatic, scenic, cu o mişcare scurtă, rapidă, în care trei păcurari (cifra magică trei ţinând de magie şi de funcţia rituală a obiceiului) întâlnesc „o fată de maior” care provoacă, probabil, neînţelegeri între ei. Episodul se termină brusc, prin ameninţarea cu moartea a celui mai tânăr păstor. Episodul liric de la sfârşitul colindei prezintă sentimentele păcurarului celui mic determinate de propria-i moarte, ce ar putea surveni într-un viitor incert.

Motivul fetei de maior reprezintă un episod ce echilibrează o stare între mitic şi real, căci această fiinţă aparţine atât lumii umane (e fata „mai marelui” peste stână, „a maiorului sau maierului”), cât şi lumii mitice, cu atribute solare, crăiasă a lumii, mireasă divină, Sora Soarelui şi a Pământului. Ea aparţine unei galerii de chipuri feminine cvasisinonime mai apropiate sau mai depărtate de lumea miturilor străvechi. N. Boboc afirma că acest personaj feminin mitic „încifrează mai mult decât dezvăluie” textele în care el apare.

Galbenul (auriul), deci solarul, intră în structura mai multor sintagme ale colindei: „galben baior” (brâu), „păr gălbior”, „guler galben”, exemple ce o aşază în lumea zânelor, a basmelor, a celestului în genere. Posibila nuntă, hierogamică (zicem noi) conţine tainice reminiscenţe ale unor rituri străvechi însoţite de sacrificii destinate divinităţii Pământului, în scopul stimulării germinative a acestuia.

Acest mit cosmogonic reluat printr-un scenariu prezent la începutul fiecărui an nou sau la solstiţii şi echinocţii implică moartea ritualică, violentă. În colinda noastră, timpul întâmplărilor este cel al primăverii, al vegetaţiei, al recoltelor premonitive, al sărbătorilor rituale. Teoria arhaică a regenerării periodice a forţelor sacrale are şi implicaţii de ordin ritualic prin sacrificii umane. M. Eliade afirmă că sacrificiul de regenerare este o „repetare” ritualică a creaţiei. Tot Mircea Eliade remarca faptul că această experienţă a morţii e greu accesibilă gândirii moderne şi de aici confuzia între divinităţile participante la actul creaţiei, asocierea stranie dintre moarte şi nuntă.

Mioriţa-colindă

S-a spus că Mioriţa-colindă poate fi ecoul unor rituri sau al unor iniţieri cu ipoteza morţii ritualice a neofiţilor. Nu respingem această ipoteză, mai ales că se cunoaşte existenţa unor motive străvechi în colindele noastre şi supravieţuirea lor îndelungată în datinile străbune. Obştea păcurarilor îşi are propria ei organizare de o extremă primitivitate, iar colinda a păstrat până în zilele noastre urme clare ale acestei instituţii. De regulă, toţi bărbaţii iniţiaţi sunt membri ai unei uniuni şi poartă denumirea de fraţi. Aşadar, „fraţii” (care pot fi doi, trei sau mai mulţi) sunt membri ai unei grupări. La fel şi în basm „fraţii” din casă, în număr variabil de la doi până la doisprezece, sunt strâns legaţi unii de alţii, ca nişte rude. Webster atestă şi el faptul că cei de-o vârstă alcătuiesc grupuri distincte, iar aceştia îşi spun unul altuia frate.

De multe ori obştea „fraţilor” trăieşte dintr-o altă „meserie” şi anume din „tâlhărie”; este însă una iniţiatică, prin care cei iniţiaţi au dreptul de a fura, de a fi violenţi, de a mânca de la oricare gospodărie. Aşadar, jaful este o prerogativă a celui proaspăt iniţiat. El se numeşte tâlhar, hoţ. Asemenea elemente şi fapte apar preluate în colinda păcurarului.

Unii cercetători (A. Fochi, Ion Popescu Sireteanu, R. Vulcănescu) preiau termenul de hoţ, în text „lotru”, cu sensul de bază, sensul propriu. A. Fochi scrie că ciobanul cel mai mic este surprins la stână de hoţi, care îl vor omorî după ce acesta îşi va face testamentul. I. Popescu Sireteanu vede şi el în colindă un conflict de natură juridică între „fraţii” mai mari sau „verii primari” consideraţi hoţi şi păcurarul cel străin, cel mic. Iată ce spune textul:

„Colo sus în munte

Neaua-i de-un genunche,

Dară jos la vale

Neaua-i şi mai mare

Este-un păcurari

Şi doi lotri mari.

• Voi doi lotri mari

Voi mi-ţi omorâre…”

sau:

„Pe cel vârf de munte verde,

Mutare de oi se vede,

Da la ele cine şede?

Un biet păcurăraş

Venit-au şapte tâlhari

Cei şapte l-au judecat”.

În unele lo­calităţi de pe Valea Almaşului, am întâlnit şi colinde de gospodar, de văduvă sau pentru două surori. Colinda despre merele de aur are o funcţionalitate precisă — este colindă de gospodar, numită în alte părţi şi „a boierului”, atestată aproape în toate subzonele cercetate. Numeroase sunt şi colindele destinate celor bătrâni, cărora li se urează sănătate şi viaţa lungă.

Ierarhia şi organizarea socială

Unele colinde reflectă ierarhia şi organizarea socială sau anumite îndeletniciri: colinda de cioban, de fierar (se pare, de influenţă maghiară în localitatea Moftinu Mic, ju­deţul Satu-Mare), de primar (de birău), de popă. În satele alcătuite din ţărani liberi şi iobagi şi unde distincţia socială s-a menţinut mult timp în memoria locuitorilor, există „colinda bogatului” şi „a săracului”.

Unii cercetători consideră că „Mă luai, luai” este o colindă de fată moartă, numită şi „seceriş funest”, care vorbeşte despre moartea fetei secerătoare, solitară, care a încălcat interdicţia lăsându-se „strânsă-n braţe” de „un păcurar din munte”. În urma acestei greşeli, fata se îmbolnăveşte şi moare, deşi s-a opus actului nepermis:

„Meri câne c-o faţă

Nu mă strânge-n braţă”.

E interesant faptul că unele variante sugerează un sfârşit blestemat, o moarte care exclude binecuvântarea bisericii:

„Popă-n sat nu ieste

Moartea mă joieşte”.

O colindă de sorginte mitică ce a căpătat în timp o puternică influenţă creştină, destul de frecventă în spaţiul cercetat, este disputa dintre vin, mir şi grâu şi care propun grâul în ipostaza cristoforică. Legendele etiologice amintesc despre originea mirului, grâului şi vinului în sudoarea, trupul şi sângele lui Iisus răstignit pe cruce. Colindele au preluat tema axată pe această secvenţă din viaţa Mântuitorului. Incipitul colindei este aproape acelaşi pentru toate variantele, întrebarea asupra originii celor trei elemente:

„Doi din sfinţi se-ntreabă

Din ce s-a făcut

Mirul şi vinul

Al treilea grâul”

În alte variante, sfinţii se află la masă în rai şi pun aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Răspunsul pe care-l primesc este cel specific legendei: acestea provin din carnea, sângele şi sudoarea lui Iisus atunci când a fost răstignit.

Mai multe variante oglindesc disputa dintre vin, grâu şi mir, fiecare considerându-se în fruntea ierarhiei prin finalitatea sa:

„Miru îşi zâcea:

Ba io sânt mai mare,

Că din mine fac

Din păgâni, creştini”.

„Colinde ludice”

O răspândire mare o au şi colindele de război, o specie hi­bridă, apărută după primul război mondial, în care Crăciunul este văzut ca o sărbătoare a morţii, a măcelului:

„ Crăciun mândru, supărat

Ca aista n-am aflat”.

Urmărind fenomenul integrat cadrului istoric şi fac­torilor declanşatori exteriori, se desprinde ideea că aceste colinde au apărut într-o anumită perioadă cu funcţii precise, dar pe parcurs au fost uitate şi în cadrul colindatului din ultimii ani lipsesc din repertoriul cetei de colindători. Mai puţin cunoscute, aşa-numitele „colinde de pricină” sunt colindele prin care se probează virtuozitatea în exe­cuţie. Aceste colinde comportă un refren dificil sub as­pectul rostirii:

„M-o mânat maica la capre,

Taltinu, paltinu

Dobraina, dobraina,

Erlic, derlic

Din tirtile daina hop, ţup, ţup”.

Traian Mârza numeşte aceste colinde „colinde ludice” şi le conferă o altă funcţionalitate. Aria lor de răspândire e mai largă decât s-a crezut până acum. Am în­registrat astfel de colinde pe tot cuprinsul zonei cercetate, mai puţin în Maramureş.

În afară de aceste colinde laice, în repertoriul cete­lor de colindători există şi un mare număr de colinde apo­crife şi religioase. Cele mai multe sunt închinate Naşterii Domnului. Ele vestesc sărbătoarea, naşterea şi botezul Fiului. Textele acestor colinde prezintă evenimentele într-un alt mod decât învăţătura bisericească. Acest fenomen se explică simplu: lipsa de cultură religioasă ortodoxă a ma­selor, chiar a diecilor şi preoţilor. E o concepţie religioasă simplă, naivă, a ţărănimii, care interpretează Biblia după propriile ei condiţii de viaţă. Aceste colinde canonice sau necanonice se referă la tot felul de întâmplări cu sfinţi, la alungarea lui Adam din rai, la Iuda care pradă raiul, la Sfântul Petru care co­boară cu Dumnezeu pe pământ, ajutându-i pe cei săraci sau îngrijindu-se de mâncarea animalelor.

Prof. Aurel BODIU