Scene din viața lui Cristi Scăunici

Cu Andrei Țigănaș m-am întîlnit încă din primul an al său de studenție. Venit din Arad la facultate s-a prezentat la selecția pe care o organizam la Casa de cultură a studenților clujeni pentru trupa mea de teatru. A recitat o poezie și… a fost acceptat, fără ezitări. Avea, de altfel, și un CV solid. Ca licean, făcuse parte din excelenta trupa francofonă Amifran condusă de Florin Didilescu. Andrei s-a dovedit un actor dezinvolt care se mula, rapid, pe ideile regizorale ba le și completa, cînd era nevoie. Cu un simț înnăscut al scenei, m-a surprins și în momentele de pantomimă. Apoi, după absolvire, un masterat prin alte țări europene și un doctorat în marketing, am fost, o vreme, colegi la Studioul de Radio și Televiziune Cluj. Contactul cu oameni din diverse medii sociale, reportajele, interviurile, improvizațiile matinale, comentariile pe variate teme, i-au modelat profilul de atent observator al realitățiilor, mai mult ori mai puțin plăcute, în care înoată societatea noastră cea de toate zilele. Și iată un prim rezultat: volumul ”Bufonul de serviciu” (editura Sympoesium, 2020) despre care o spune, chiar pe copertă, că este: o carte proastă scrisă bine. Iar apoi, pe pagina doi, descoperim diverse „citate” din epistolele primite de la prieteni care l-au citit în manuscris, de exemplu: „Acum, în plină pandemie COVID-19, mă bucur că am, în sfîrșit, hîrtie igienică. Mulțumesc, Andrei! ” (Elisabeta Mihăilă, Bîrlad); „Credeam că scriu prost. Acum, că te citesc, parcă prind și eu un pic de curaj. Îți sînt recunoscător. ” (Nelu Costea, Beclean pe Someș). Un artist, dacă nu are ironie și, mai ales, autoironie, mai bine se lasă de artă și se apucă de altceva. Andrei le are din plin, ceea ce, de altfel, știam… Cu toate acestea, a reușit să mă surprindă.

Cartea (de debut literar) a lui Andrei Țigănaș cuprinde scene din viața tînărului Cristi Scăunici petrecute în orășelul de provincie al cărui nume, cu rezonanțe istorice, este Blaj. Descoperim familia lui – mama, tata și fratele, apoi prietenii de generație care l-au poreclit Cacipetine, datorită felului debordant în care spune bancuri, imită personalități ori improvizează un soi de stand up comedy prin localuri, parcuri sau alte „ținuturi” unde tinerii se-ntîlnesc să bea ceva și să tragă o țigară ori o „răsucită ”. Teribilismul specific vîrstei protagoniștilor e unul bine temperat, manifestîndu-se mai ales la nivelul limbajului unde se vîră (de-a valma) „împrumuturi” din limba engleză, în special „ americanisme ” care, oricît de pitorești ar fi ele, amestecate în vorbirea română (ori în altă limbă, cum se întîmplă tot mai des), sună ridicol și nu au decît „farmecul” stupid al unor imitații. Ironia fină a autorului intervine și în acest caz, el reușind să creeze, din nou, o atmosferă plină de haz fără a se declara, neapărat, un… moralist.

Cristi Scăunici este atras de scenă, de mirajul ei, dar din lipsă de perspective în acest sens, intenționează să se angajeze, spre bucuria părinților, mai ales a tatălui, manipulant de mărfuri la Penny Market (tinerii îi zic Pennys Market, din același teribilism infantil tipic vîrstei). Descoperă, însă, un anunț al trupei Merda! (se putea oare să se numească altfel?) din capitală care caută un nou membru pentru a „da cu umoru-n populație”. Și încep noi aventuri și întîlniri pentru Cristi: călătoria la București, Gara de Nord cu lumea ei pestriță, un taximetrist șmecher care îl miroase că-i provincial și-l „mulge” de bani, apoi află, stupefiat, că selecția s-a amînat, întîlnește fetițe dulci din București, evident în Cișmigiu, o cunoaște pe Loredana, hălăduie cu fetele prin baruri, doarme la (cu) Loredana, apoi se cazează la hostelul Miraj și visează că face sex cu… primărița capitalei, Gabi Firea, în fine pleacă acasă. Mama e bolnavă, internată la Cluj, brusc atinsă de o boală necruțătoare. O vizitează… Revine în capitală după o sptămînă, pentru selecție, nu reușește, zace ore-n șir în gară datorită orarului absurd al mersului trenurilor, cunoaște prostituate, în sfîrșit în tren spre Blaj, obosit și flămînd, îl sună cei de la Merda… s-au răzgîndit, îl vor pe el în trupă… Final fericit de-a dreptul! Totuși, nu prea… Îl sună fratele: „…a murit mămica…”. O replică cu ecou cutremurător. Și gata. Cade cortina fără alte comentarii în plus.

În timp ce derulează secvențele cărții, scenele din viața protagonistului, ca într-un scenariu de film, autorul face și scurte incizii în realitatea imediată, ori într-una nu prea îndepărtată, aducînd diverși oameni (mai mult ori mai puțin politici) în vizorul satirei sale. Chestia asta (ca să fiu în… limbajul protagoniștilor) sună bine, e haioasă acum cînd respectivele personaje le mai avem în memorie… Dacă nu li se dau caractere general umane (cum în mod genial a făcut-o Caragiale, exemplul cel mai elocvent), ele își pierd, cu trecere anilor, din consistență, rămîn doar niște „bîrfe” de moment, iar viitorii cititori vor ridica, nedumeriți, din sprîncene, fără să le priceapă. Nu cred, însă, că așa ceva se va întîmpla cu volumui lui Andrei Țigănaș. El reușește, cu o peniță de caricaturist, să treacă dincolo de aparențe și să dea personajelor profiluri consistente, viabile și-n alte „decoruri”.

Cum am mai spus, ”Bufonul de serviciu” seamănă bine cu un scenariu de film, e un puzzle cu scene din viața eroului principal, scrise într-un ritm alert, antrenant, minimaliste dar percutante, cu foarte bune dialoguri (ceea ce nu-i la-ndemîna oricui), fără descrieri de natură (doar vagi „aluzii”), degajînd o atmosferă clar teatrală. Autorul este mereu cu zîmbetul pe buze, cînd ironic, cînd sarcastic, cînd zeflemitor, cînd autopersiflant, dar niciodată jignitor… Cartea e pelicula unui film în derulare pe care s-au înregistrat, cu camera ascunsă, secvențe din viața personajelor, dar și gîndurile și sentimentele lor…

În volum apar o droaie de fotografii alb-negru: mașini, bomboane, purici, gară, bănci, baruri, băuturi, bancnote, prostituate, ba chiar și chipul lui… Ceaușescu! În funcție de text. Asta devine, pînă la urmă, redundant, uneori chiar pleonastic. O aglomerare prea mare care, la un moment dat, îi dă cărții aspectul unui… almanah. Dar eu cred că autorul a făcut-o intenționat. Ironia sa subtilă nu se dezminte nici în acest caz. E o… invitație („momeală”) la lectură făcută ălora care nu au citit în viața lor o carte de literatură, ci doar… almanahe !

Închei scurt și la obiect, ca să rămîn în „ritmul ” autorului. Acest debut al lui Andrei Țigănaș, care se numește ”Bufonul de serviciu”, merită aplauzele noastre la scenă deschisă. Părerea mea!

Radu Țuculescu