Rusaliile, sărbătoarea care-i aduce împreună pe cei ce sunt Biserica lui Cristos

Coborârea Spiritului Sfânt este momentul în care comuniunea dintre om și Dumnezeu, întreruptă prin păcatul strămoșesc și promisă de-a lungul întregului Vechi Testament, se împlinește. Noul Testament prevestește acest moment încă de la Botezul Domnului, când Cerurile se deschid – nu mai există nimic care să separe pământul de Cer – și Spiritul Sfânt se arată deasupra Mântuitorului. Este același Spirit promis în Vechiul Testament odată cu venirea timpurilor mesianice.

Pentru a înțelege mai bine ceea ce sărbătorim la Rusalii, să ne aducem aminte de momentul Babilonului (Facerea, 11): atunci când oamenii continuă să trăiască în logica păcatului strămoșesc și își imaginează că pot să ajungă singuri la Cer. Mai înainte, Adam a căutat o logică prin care să se facă la fel ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. A vrut să o facă singur, prin forțe proprii. Oare nu e la fel și în zilele vieții noastre? Și noi vrem să luăm decizii singuri, să fim liberi să facem ce dorim cu viața noastră, cu trupul nostru, cu familia noastră, cu lumea în care trăim. Dacă ascultăm cuvântul Scripturii și citim semnele timpurilor vom descoperi aceeași logică. Dar, când oamenii spun că vor face orice fapte pentru a ajunge singuri la Cer, în acel moment limbile lor se încurcă: fiecare vorbește o limbă, dar nimeni nu înțelege ce spune celălalt.

„Și când a sosit ziua Cincizecimii…” (Fap 2,1-11) vedem împlinindu-se logica inversă: toți, de neamuri diferite, de limbi diferite, se înțeleg între ei, fiindcă vorbesc limba iubirii, limba lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt. Astfel, Coborârea Spiritului Sfânt este o sărbătoare care face ca toți să fim împreună, întreaga Biserică a lui Cristos: să nu mai fim oameni adunați de un scop, să nu mai fim grupuri, asociații, chiar cu scopuri caritabile, ci să fim Biserica lui Cristos, Familia lui Cristos.

Putem observa ce mare diferență este între ucenici, așa cum erau înainte și după coborârea Spiritului Sfânt. Chiar după Învierea Domnului ucenicii stăteau închiși în casă, cu ușile ferecate, cu ușile sufletelor ferecate. Și, în momentul în care Isus le apare și suflă asupra lor Spiritul Sfânt, toți se bucură, ușile se deschid, frica le dispare, face loc bucuriei, încrederii. Așa se întâmplă și cu ucenicii pe care-i contemplăm, cei care stăruiau în rugăciune, împreună cu Maica Domnului, în Ierusalim, după Înălțarea Domnului: în momentul în care Spiritul Sfânt coboară asupra lor, ei vorbesc liber, fără frică și transmit o atât de mare bucurie încât o mulțime mare de oameni se convertește.

Ce înseamnă puterea Spiritului Sfânt și de ce nu trebuie să păstrăm frica în sufletele noastre, de ce nu trebuie să ne temem niciodată? Nu fiindcă avem noi garanții personale, nu fiindcă suntem noi înțelepți, prudenți… E foarte bine dacă suntem, dar nu aceasta este rațiunea pentru care suntem oameni liberi. Suntem oameni liberi, fiindcă am fost eliberați prin darul Spiritului Sfânt și nu mai aparținem acestei lumi. Trăim în această lume, dar aparținem Împărăției Cerurilor. Știm bine că în această lume am avut, avem și vom avea necazuri și încercări, dar, mai știm că toate acestea vor avea un sfârșit. Oare nu spunem noi că „viața aceasta este umbră și vis”? Așa este! Aici, în această lume, toate se vor încheia, dar, pentru noi, cei care credem, se vor încheia prin împlinirea bucuriei noastre, prin viața veșnică. Viața de aici, această „vale de lacrimi”, se va încheia pentru a face spațiu adevăratei vieți, așa cum, atât de frumos, spunea Sfânta Tereza de Lisieux, în momentul în care trecea în Împărăția Tatălui: „Eu nu mor, eu intru în viața cea adevărată”.

De aceea, adevărata libertate nu înseamnă „a face ce vrem”, ci este aceea de a-L urma pe Isus. Dumnezeu respectă foarte mult libertatea noastră. Prin cuvintele Evangheliei, Isus ne spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Io 7, 37), sau „Dacă vrea cineva să vină după Mine…” (Mt 16,24). Dumnezeu nu intră niciodată cu forța în sufletele noastre, nu deschide cu forța ușile vieții noastre! Ci, Dumnezeu se propune, bate la ușă, așteaptă să-I deschidem: „Dacă vrea cineva…”. Avem, tot timpul, libertatea noastră și împlinim această libertate urmându-L pe Cristos, deschizându-I porțile lui Cristos.

Privind la fragmentul evanghelic din Sărbătoarea Rusaliilor (Io 7,37-53;8,12) vedem cum, paradoxal, tocmai cei trimiși să-L prindă pe Isus sunt primii „prinși” de frumusețea cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii aceștia, ostași, puțin impresionabili, se întorc și, când cei ce i-au trimis îi întreabă: „De ce nu L-ați adus?”, ei spun: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om”. Isus vorbește cu autoritate, acea autoritate care vine de la Spiritul Sfânt. Noi nu putem vorbi de la noi înșine, dar, în mod special în Sărbătoarea Coborârii Spiritului Sfânt, să cerem „darul bogăției spirituale”, așa cum îndemna Fratele Mihai de la Prilog (pentru care este în curs procesul de beatificare), pentru a vorbi între noi cu autoritate, pentru a ne zidi unii pe alții. Dar, nu există suficiente răspunsuri pentru cei care nu cred și, de aceea, fariseii nu intră în aceeași logică de deschidere ca și ostașii. Iar Nicodim le spune: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?”. Nici acest răspuns nu este suficient. Fariseii se adună și plănuiesc cum să-și continue persecuția, condamnarea, cum să ajungă la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Aici se vede lupta între lumină și întuneric, între Împărăția Cerurilor și lumea în care trăim. Este lupta pe care o vom avea și noi de dus, până la sfârșitul vieții noastre. De aceea, să vorbim despre adevăr, să vorbim despre lumină și, cei care sunt chemați, cei care sunt liberi, cei care vor să-și deschidă porțile Împărăției Cerurilor, vor asculta. Dar vor fi și aceia care-și închid și ușile caselor și ușile sufletelor.

În Sărbătoarea Rusaliilor merită să ne gândim cu adevărat: „Unde este casa noastră? Cine sunt familiarii noștri? Cine este Tatăl nostru, cine este Mama noastră? Cine sunt frații și surorile noastre?” Ori trăim credința noastră cu adevărat ori, dacă nu, rămânem la jumătate de drum. Biserica ne cere să participăm, duminica și în sărbători, sau, zi de zi, dacă este posibil, la Sfânta Liturghie, pentru a nu uita identitatea noastră. În Biserică „revenim în noi înșine”, așa cum fiul risipitor „și-a revenit în sine” (cf. Lc 15,17) și s-a întors la tatăl său. În Biserică ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, ne reamintim că Dumnezeu se află în inima noastră și revine mereu, prin Sfintele Taine. Ce dar mai mare am putea avea aici, pe pământ, sau în Cer? Pentru a dobândi acest mare dar, cu toții avem însă nevoie încontinuu de convertire, de pocăință, de întoarcere din drum, de reînnoire, fiindcă lumea ne atrage, ne împinge, ne îmbulzește neîncetat. De aceea, într-o sărbătoare atât de mare și de frumoasă cum este Sărbătoarea Rusaliilor, să împlinim cu adevărat ceea ce cântăm la Sfânta Liturghie: „Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, pentru a fi luminați de Spiritul Sfânt, pentru a-L putea primi pe Dumnezeu în sufletele noastre.

†Claudiu
Episcop de Cluj-Gherla