Respirația credinței este rugăciunea

Sfântul Părinte a atras atenția, recent, la importanța rugăciunii ca sursă vitală pentru omenire. Mesajul este menit să cheme creștinii la a descoperi, iar și iar, puterea salvatoare a rugăciunii, iar Biserica să-și conștientizeze și să-și asume un rol fundamental, acela de „maestră a rugăciunii”.

Ne spune Papa Francisc: „Biserica este o mare școală de rugăciune. Viața unei parohii și a fiecărei comunități creștine este ritmată de timpurile rugăciunii comunitare. Haina credinței nu este țeapănă, se dezvoltă cu noi; nu este rigidă, crește, chiar și prin momente de criză și învieri. Și respirația credinței este rugăciunea: creștem în credință tot atât cât învățăm să ne rugăm. După anumite încercări ale vieții, ne dăm seama că fără credință n-am fi putut să reușim și că rugăciunea a fost forța noastră. Nu numai rugăciunea personală, ci și cea a comunității care ne-a însoțit și ne-a susținut, a oamenilor care ne cunosc, a oamenilor cărora le cerem să se roage pentru noi.

Și pentru aceasta în Biserică înfloresc încontinuu comunități și grupuri dedicate rugăciunii. Unii creștini simt chiar chemarea de a face din rugăciune acțiunea principală a zilelor lor. În Biserică există mănăstiri, există conventuri, schituri, unde trăiesc persoane consacrate lui Dumnezeu și care adesea devin centre de iradiere spirituală. Sunt comunități de rugăciune care iradiază spiritualitate. Sunt mici oaze în care se împărtășește o rugăciune intensă și se construiește zi de zi comuniunea fraternă. Sunt celule vitale, nu numai pentru țesutul eclezial, ci pentru societatea însăși. Să ne gândim, de exemplu, la rolul pe care l-a avut monahismul pentru nașterea și creșterea civilizației europene, și chiar în alte culturi. Rugăciunea și munca în comunitate trimite înainte lumea. Este un motor.

Totul în Biserică se naște în rugăciune și totul crește grație rugăciunii. Când dușmanul, Cel Rău, vrea să lupte împotriva Bisericii, o face înainte de toate încercând să sece izvoarele sale, împiedicând-o să se roage. De exemplu, vedem asta în anumite grupuri care se pun în acord pentru a duce înainte reforme ecleziale, schimbări în viața Bisericii… Sunt toate organizațiile, sunt media care îi informează pe toți… Însă rugăciunea nu se vede, nu se face rugăciune. «Trebuie să schimbăm asta, trebuie să luăm această decizie care este un pic puternică…». Este interesantă propunerea, este interesantă, numai cu discuția, numai cu media, dar unde este rugăciunea?

Rugăciunea este aceea care deschide ușa pentru Spiritul Sfânt, Cel care inspiră pentru a merge înainte. Schimbările în Biserică fără rugăciune nu sunt schimbări de Biserică, sunt schimbări de grup. Și când dușmanul – așa cum am spus – vrea să lupte împotriva Bisericii, o face înainte de toate încercând să sece izvoarele sale, împiedicând-o să se roage și determinând-o să facă aceste alte propuneri. Dacă încetează rugăciunea, pentru scurt timp pare că totul poate merge înainte ca întotdeauna – prin inerție -, însă, după puțin timp Biserica își dă seama că a devenit ca un ambalaj gol, că a pierdut axa de susținere, că nu mai posedă izvorul căldurii și al iubirii.

Sfinții nu au o viață mai ușoară decât alți oameni, dimpotrivă, au și ei probleme de înfruntat și, în plus, sunt adesea obiect de contradicții. Însă forța lor este rugăciunea, pe care o iau mereu din «fântâna» inepuizabilă a mamei Biserici. Cu rugăciunea își alimentează flacăra credinței. Sfinții, care adesea în ochii lumii contează puțin, în realitate sunt cei care o susțin, nu cu armele banului și ale puterii, ale media de comunicare și așa mai departe, ci cu armele rugăciunii.

În Evanghelia lui Luca, Isus pune o întrebare dramatică ce ne face mereu să reflectăm: «Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?» (Lc 18,8), sau va găsi numai organizații, ca un grup de «întreprinzători ai credinței», toți organizați bine, care fac din binefacere atâtea lucruri…, sau va găsi credință? «Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?». Această întrebare se află la sfârșitul unei parabole care arată necesitatea de a ne ruga cu perseverență, fără a înceta (cf. v. 1-8). Așadar, putem concluziona că lampa credinței va fi mereu aprinsă pe pământ atât timp cât va exista untdelemnul rugăciunii. Este ceea ce duce înainte credința și duce înainte sărmana noastră viață, slabă, păcătoasă, însă rugăciunea o duce înainte cu siguranță. Este o întrebare pe care noi, creștinii, trebuie să ne-o punem: Ne rugăm? Cum ne rugăm? Ca niște papagali, sau ne rugăm cu inima? Cum mă rog? Mă rog sigur că sunt în Biserică și mă rog cu Biserica, sau mă rog un pic după ideile mele și fac ca ideile mele să devină rugăciune? Aceasta este o rugăciune păgână, nu creștină. Repet: putem concluziona că lampa credinței va fi mereu aprinsă pe pământ atât timp cât va exista untdelemnul rugăciunii.

Și aceasta este o misiune esențială a Bisericii: să se roage și să educe la rugăciune. Să transmită din generație în generație lampa rugăciunii cu untdelemnul rugăciunii; lampa credinței care aranjează lucrurile, dar care poate lumina doar cu untdelemnul rugăciunii. Altminteri se stinge. Fără lumina acestei lămpi n-am putea vedea drumul pentru a evangheliza, mai mult, n-am putea vedea drumul pentru a crede bine; n-am putea vedea fețele fraților de care să ne apropiem și pe care să-i slujim; n-am putea lumina camera unde să ne întâlnim în comunitate… Fără credință, totul se prăbușește; și, fără rugăciune, credința se stinge. Credință și rugăciune, împreună. Nu există o altă cale. Pentru aceasta Biserica, care este casă și școală de comuniune, este casă și școală de credință și de rugăciune”.

V.S.