La Editura Școala Ardeleană a văzut lumina tiparului în anul 2022 masiva lucrare „Transilvania are forma inimii: istorie și peisaj în spațiul transilvănean al secolului al XVIII: percepții, sensibilități, reprezentări”, sub semnătura profesorului Doru Radosav.
Structurată în șapte capitole, Introducere, Bibliografie și ilustrații, volumul continuă seria lucrărilor cu aceeași tematică a exegetului care se dovedește profesorul Radosav, aceea a studierii peisajului, respectiv aspectele sale fundamentale privite istoricist: definire, elemente constitutive, percepție și interpretare, clasificări etc. Pe lângă conotațiile științifice, volumul este un manifest de iubire nețărmurită pentru Transilvania, nu doar declarativ, ci și faptic, iată.
Originar din Banat, format la Școala Clujeană de Istorie sub îndrumarea academicianului Pompiliu Teodor, istoricul Doru Radosav este o figură emblematică a Clujului, dintr-o întreită perspectivă: cadru didactic universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, deschizător de noi orizonturi de cercetare; fost director al Bibliotecii Centrale Universitare o lungă perioadă de timp, în care a pus bazele dezvoltării sale instituționale (digitizarea colecțiilor de periodice, extinderea bibliotecii ș.a.); un „om al cetății” cu o prezență activă în viața culturală și civică a capitalei Transilvaniei, al cărui discurs efervescent, plin de idei, și apetit pentru dezbateri sunt ieșite din comun. Finalmente, bănățeanul Doru Radosav a ajuns să iubescă și să promoveze spațiul cultural transilvănean cu ardoare, consacrând, dacă mai era nevoie, ceea ce cultura noastră populară numește: „omul sfințește locul”!
Studiile sale asupra peisajelor transilvănene, întreprinse de-a lungul multor ani, au ajuns la o rafinare superioară a ideilor, precum și la racordul Transilvaniei, sub aspect peisagistic, inclusiv al discursului și al reprezentării, cu alte regiuni europene. Iubirea, declarată chiar în primul enunț – „Transilvania are forma inimii”, vine și dintr-o predestinare… prenumele său, Doru, are, după unii, ascendența în cuvântul românesc „dor”, ce semnifică (cf. DEX), „o dorință puternică de a revedea ceva drag” – Transilvania, „de a reveni la o îndeletnicire preferată” – aceea a cercetării cărților vechi și a fenomenologiei ce incumbă noțiunea de „peisaj”, „o stare sufletească a celui care tinde, aspiră la ceva” – la analiza multifațetată a peisajelor transilvănene până la epuizarea conotațiilor lor și la racordul acestora la Europa. După alții, ascendența se trage din numele grecesc „Theodoros”, ce se traduce ca „dar al lui Dumnezeu”; în ambele cazuri predestinarea este mai mult decât evidentă, iar însumate, este certă!
În „Introducere” autorul încadrează demersul său, respectiv „raportul om-natură/peisaj, ca model de viață și de proiecție culturală, a reinserției omului premodern și modern în paradisul pierdut al naturii și al peisajului” (p. 7), focalizând asupra a ceea ce numește „sentimentul naturii omului secolului al XVIII-lea” din spațiul fizic și cultural atât de bogat al Transilvaniei, din perspectivă fiziografică și etnico-religioasă, cu reverberațiile lor, precum și modul în care acest racord-inserție a fost valorizat istoriografic, dată fiind perpetuitatea și recurența acestei teme, cu suișuri și coborâșuri inerente dictate de evoluția gândirii și a mentalităților. Interpretarea naturii și a peisajului în istoriografie, presupune – si autorul o demonstrează impecabil prin numeroase trimiteri la autori și lucrările lor de referință – este extrem de complexă, datorită percepțiilor și a reprezentărilor lor, precum și a paradigmei contextuale care alcătuiesc „momentul” istoric, putând fi astfel definită ca o „istorie a sensibilului” (Alain Corbain), cu finalitate spre o „istorie a cunoașterii naturii”! Sunt și alte perspective de abordare a raportului natură-peisaj, autorul identificând tematici variate, precum: aceea „literară a naturii”; „frugiferă”, ca urmare a percepției fiziocrate asupra naturii (p. 9); „monografică”, unde „prevalează orientările socio-economice ale peisajului” (p. 10).
Secolul al XVIII-lea cunoaște „prima tentativă a omului de a se amplasa armonic față de natură” (p. 11), precum și „convergența dintre realitatea naturii și a peisajului cu percepția și reprezentarea lor” (idem). Ignorate un timp datorită conflagrațiilor care au zguduit omenirea, în a doua parte a secolului al XX-lea subiectul natură-peisaj a intrat din nou în atenția cercetătorilor, cu predilecție dintr-o perspectivă funcțional-morfologică specifică diferitelor etnii, autorul avansând ideea „identității etnice a peisajului” (p. 12), după cum natura a fost transformată și reprezentată de ele. Astfel, peisajul ca element al culturii ca urmare a „cultivării” naturii, „își extrage necontenit sursele de convergență și dinamica afină dintre natură și cultură” (p. 14).
Abordarea raportului dintre natură-om-peisaj-istorie în Transilvania secolului al XVIII-lea, grupează, afirmă exegetul, „sensibilități, percepții și reprezentări” (p. 14), identificând modalități de analizare și reconstituiri, precum: „peisajul-metaforă, de extracție biblică și religioasă; peisajul-privire, de la nivelul transfigurărilor iconografice și artistice; peisajul-natură, în condiționările sale geografice […]; peisajul-memorie […] ca fixări toponimice, cartografice; peisajul-utopie în cazul grădinilor și parcurilor amenajate” (p. 14).
„Peisajul-metaforă” este descifrat cu ajutorul „cheii” lui Dionisie Cartuzianul, autorul eseului „De venustate mundi et pulchritudine Dei” din secolul al XV-lea, care arăta că „lumea reală, fizică naturală și terestră are venustas (farmec), pe când frumusețea (pulchritudo) este alocată doar lui Dumnezeu” (p. 15), iar natura și peisajul sunt percepute în cheia gândirii teologice a lui Toma d’Acquino; integritas (în «Suma theologica»)”, respectiv „integritate sau perfecțiune, proportio sive concordatio (proporție sau concordanță) și claritas (lumină)”! (p. 17). În acest cadru conceptual, autorul subliniază „metafora florilor, a grădinilor și livezilor în transcrierea sensibilității religioase”, cu tot corolarul lor simbolistic, identificând aceste elemente în scrierile și reprezentările transilvănenilor Iacob Popa din Ludișor-Făgăraș la 1780, Rusalin Iancovici din Biniș (Caransebeș) la 1806, Radu Duma ot (din) Brașov la 1774, ș.a., din care citează expresii sugestive din însemnările lor fugitive, dar concentrate, notate pe marginea unor cărți și însemnări. Prin aceste trimiteri, autorul face dovada exegezei sale din domeniul cărții vechi, o pasiune constantă a domniei-sale. În același registru sunt abordate „metafora locului ctitorial și a peisajului urban” și „natura și peisajul coparticipativ și trăirile omului” (pp. 27, 31). În primul caz, spre exemplu, locul ctitorial este văzut din perspectivă geografică fizică și simbolică sau harică, ca un loc „consacrat” (p. 28), care „acumulează toate peisajele întâlnirii cu divinul” (apud A. Manolescu), autorul exemplificând cu descrierea locului ctitoriei Mănăstirii Margina (Banat). În cazul peisajului urban, exemplificarea este extrasă din „Istoria Troadei” din 1817, cu referiri la imaginea orașului din cărțile populare românești. Cu trimiteri la peisajul urban din secolul al XVIII-lea, când „omul de sentiment” (p. 31) începe să-și relaționeze trăirile cu percepția lirică a peisajului, exemplele vin din cronica „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvașului din Eparhia Hațegului, din Prislop” din 1762, a lui Nicolae Popovici-Horga (1801) sau din „intrările imperiale ale membrilor Casei de Habsburg în Transilvania și Banat”, cu acele „arătări” ale împăratului, subiect ce a fost tratat in extenso în volumul „Arătarea Împăratului: intrări imperiale în Transilvania și Banat: (sec. XVIII-XIX): discurs și reprezentare” (2002, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca), dovedind continua și profunda preocupare a profesorului Doru Radosav pentru conceptualizarea mesajului, încadrarea lui într-un context teritorial și istoric. Sunt numeroase alte exemple sugestive, cu diferite nuanțări, precum „trăirea hedonică a naturii” descrisă într-un text transilvănean datat 1741.
„Peisajul-privire” a fost identificat de autor pe de o parte, din transcrierile vizuale ale peisajului „real sau ficțional”, pe care le-a identificat în scrieri transilvănene din secolul al XVIII-lea, iar pe de altă parte, din peisajul propriu-zis, observat „din pridvor” – „pridvorul și «frumoasa priveal㻓 sau din vederea panoramică – „peisajul panoramă”. Ca element complementar „discursului iconic”, transcrierea vizuală a peisajului real sau ficțional, în funcție de starea sufletească, emoțională și trăirea individuală a privitorului, face „trecerea dinspre peisajul-metaforă spre peisajul-privire” ! (p. 41), autorul constatând că „privirea ca vizualizare a peisajului devine priveliște”! Peisajul capătă conotații/înțelesuri variate, precum: conceptul de peisaj, peisajul ca spațiu, ca finitate deschisă și ca spațiu extern (p. 41), minunat redate de „seria de gravuri și gravori din secolul al XVIII-lea” ale Tipografiei de la Blaj, „reprezentativă din punct de vedere al culturii românești transilvănene” (p. 42), cu toate elementele ei: cristice, hagiografice și anecdotice, pe care autorul le-a identificat la Petru Papavici, Sandu Tipograful, Andrei Zugrav sau Petru Tekeld, tipografi sau zugravi de subțire, precum și într-o serie de scrieri pe care le comentează succint, cu trimiteri și conexiuni cu ale autorilor europeni, demers pe care îl numește „încadrare spațială și peisageră […] legate de «fenomenologie» de a exista în lume” (p. 49).
Pentru spațiul cultural românesc, autorul folosește expresia atât de plastic și de cuprinzătoare: „pridvorul și «frumoasa priveală»” (p. 51), valorizând două elemente ale arhitecturii locale: prispa casei țărănești și pridvorul bisericii, ca spații „liberalizate”, deschise spre lume și privirii deopotrivă. Numeroase sunt exemplele invocate, celor două adăugându-li-se foișoare, chioșcuri, edificii de cult și princiare de pe domeniile familiilor Bánffy, Teleky, Brukenthal, unele inspirate din Principatele Române dunărene, urmarea legăturilor și mentalităților comune transcarpatice ale „noii sensibilități” care cuprinsese elitele în secolul al XVIII-lea, materializate în „case de priveală”. Edificii, scene pictate specifice diferitelor confesiuni transilvănene sunt menționate ca exemple: bisericile din Rozavlea, Ieud, mănăstirile Prislop, Toplița ș.a., unde scenele pictate „valorizează modalitățile iconografice ale peisajului-privire” și transmit „o sensibilitate tonică optimistă a omului secolului al XVIII-lea față de lume și natură”, peisajul în care trăiește fiind unul „metamorfic”! (p. 59).
„Peisajul-panoramă” ca și curent, idee, se naște în secolul al XVIII-lea care aduce „în planul picturii baroce transilvănene o sensibilitate debordantă a peisajului” (idem). El este legat fie de portret, precum al lui Gregorius din Brașov, materializat în reprezentarea judelui regal Lucas Hirscher, ale lor Adám Batthyány, Alexander Jablonski sau Ioan Haller, cu variantele de peisaj: „peisajul-meditație”, ca în portretele de sfinți: Adalbert, Gerard, Franciscus Xaverius, sfintele Elisabeta, Margareta sau frescele mănăstirilor Arbore și Voroneț; „peisajul-fabulatoriu”, din lucrările pictorului Ștefan Tenețchi; „peisajul-metonimic” sau „peisajul-biografic”; „peisajul-topografic”, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, care consacră „seria de vedute”, precum Castelul de la Criș, Castelul Wesselényi din Jibou ș.a., ale cehului Franz Wrabetz – Castelul de la Uioara și culegerea de vedute „Priveliști excepționale din Principatul Transilvaniei” ale pictorului Franz J. Neuhäuser.
Procesul „transcrierii scalare” a peisajului, de la scara 1:1000 la scara 1:100000, a condus inevitabil, afirmă autorul, la „peisajul-panoramă”. El reunește „două metaspațialități”, urbană și peisagistică, adesea întâlnite în ilustrațiile care reproduc fizionomia orașelor transilvănene, precum Sibiu, Cluj și Târgu Mureș în secolul al XVIII-lea, autorul concluzionând: „Peisajul-privire deschide lumea secolului al XVIII-lea, îi propune un orizont, o direcție, un timp modern, în care «orizontul de așteptare» devine din ce în ce mai mare în raport cu «spațiul experienței», este un timp al progresului încurajator, al unui viitor deschis, unde «progressus est in infinitum perfectionis», după expresia lui Leibnitz, este retemporalizat la viitor deschis” ! (p. 74). Retemporalizarea viitorului „deschis și încurajator, progresist și prosper” consideră natura „prielnică, frugiferă, hedonică și amicală”, peisajul-privire fiind „expresia unui astfel de timp și a unei astfel de percepții și viziuni asupra lumii naturale” (idem).
„Peisajul-natură” prezentat și analizat în capitolul III, cel mai extins din volum (pp. 75-238), este revelatoriu pentru efervescența ideilor puse în arhitectura dezbaterii, autorul încadrând la început topicul într-un cadru teoretic și metodologic, racordând subiectul la idei, principii, enunțuri, raportul dintre geografie și geograficitate, analize și modele cu ale unor prestigioși autori români și străini: Alexandru Zub, Ciprian Mihali, Alexandru Duțu, François Dosse, Christian Delacroix, Patrick Garcia, François Hartog, Philippe Poirrier, Jean-Marc Besse, Crane Brinton, Gianbattista Vico ș.a. De o manieră exhaustivă abordează idea de peisaj, înțelesurile, conotațiile sale, fiind elementul care „structurează percepțiile și reprezentările naturii și derularea lor istorică” (p. 81), cum a apărut noțiunea de „peisaj” în secolul al XVIII-lea „de la baroc la iluminism” sau de la „staatenkunde” la noua „Naturgeschichte”, indicând sursele de extragere, apelând de data aceasta la autori germani: Samuel von Pufendorf, Christoph Cellarius, Rheinart Koselleck, făcând o incursiune în evoluția acestui concept ca reper fizic, catitativ și calitativ. Mărturisesc că am fost copleșit de analiza epistemică exhaustivă a autorului, referitoare la valențele geografice evolutive ale „construcției, amenajării și reprezentării spațiului” (p. 96), inclusiv la nivelul Transilvaniei, unde prezintă și caracterizează succinct autori și lucrări, și căreia, cum este firesc, îi acordă un spațiu predilect – „Transilvania: o țară peisaj” (pp. 110-176). Lectura subcapitolului, pe lângă încântarea și confortul intelectual produse, denotă o exegeză sublimă a autorului, îndrăznesc să afirm, unică în România. Debordând în cunoaștere, autorul nu se rezumă doar la prezentarea Transilvaniei ca „țară de peisaj”, ci aprofundează analiza comparativă în subcapitolul III.5. – „Configurații peisagere comparative: Transilvania, Ungaria, Slavonia, Croația, Dalmația, Galiția și Lodomeria”, probând, dacă mai era nevoie, cunoașterea exhaustivă a fenomenului în spațiul geografic înconjurător și, mai ales, racordând Transilvania cu acesta. Desigur, abundă autori, cu lucrări și citate remarcabile, care ne face părtași la o minunată efervescență a ideilor într-o succesiune debordantă.
Precedând ultimul subcapitol, III.7 – „Dacia și dacismul – vârste istorice ale peisajului transilvănean”, aș îndrăzni să afirm apoteotic în demonstrarea identității irefutabile a acestei provincii geografico-istorice românești, pe care Marina Lupaș-Vlasiu (Aspecte din istoria Transilvaniei, 1945, p. 11) a numit-o „inima pământului românesc” și „sâmbure”, cu înțelesul de regiune „pivot” a României, exegetul Doru Radosav pregătește terenul oprindu-se asupra elementelor „loc, peisaj, identitate” ale „peisajului patrimonializat, particularizat, ideologizat” asumat, ale unor colectivități umane din Europa care, finalmente, au condus la mituri peisajere și profiluri identitare în construirea identității lor naționale. Spre exemplu, autorul arată că „patria ca «alma mater» este personificată de o serie de personaje feminine: Britannia (pentru Anglia), Marianne (pentru Franța), Svea (pentru Suedia)” (p. 189) și, aș adăuga, Ileana (pentru România), după cum se cristalizează o serie de regiuni identitare sau matrici, cu „peisaj ideal ca peisaj cultural”, precum Île-de-France, Castilia, Rinul și, de ce nu, Muntenia pentru România, unde Bucureștilor li s-a hărăzit rolul unificator-conducător, atât de frumos sintetizat de poetul Adrian Maniu (Muntenia, în Cartea Țării, 1934, p. 57): „…Totuși în tine, ca-ntr-un vechi ceaslov,/Pe-a cărui margini popi adăogau pomelnice la prorociri,/S-a însemnat, să fii pristol, la toată întregirea./…În jurul acestor provincii-matrici „se structurează naționalitatea și identitatea statală” (p. 195), născându-se astfel „peisajul-patrimoniu”! Pentru Transilvania acesta este în menționare și discurs „Dacia și dacismul”, cărora exegetul Doru Radosav le acordă o amplă descriere (pp. 201-238), ale căror „vârste istorice” dau nota identitară sine qua non Transilvaniei, această „provincie-pivot” sau „nucleu dur” a spațiului românesc de la Tisa la Nistru, de la Carpații Păduroși la Dunăre și Marea Neagră.
Transilvania – „Dacia Septi Collis” (p. 234), Dacia celor șapte coline, este înconjurată de munți – „corona montium cingitur” (Iordanes, Getica) și, afirmă profesorul Radosav, „într-o geografie simbolică, elaborată livresc”, se identifică „prin stabilizări septenare, dinspre peisajul natural (munți), istoric (cei șapte duci) și de habitat (cele șapte cetăți)” (p. 238), care, „toate dau un sens locului”, asociind „elemente mitologice, reale, simbolice, geografice” (idem), care-i compun „cadrul permanent, identitar” !
În capitolul IV – „Peisajul metamorfic” autorul demonstrează că „literatura secolului al XVIII-lea consacră definitiv paradigma simbolisticii septenare a peisajului Transilvaniei” (p. 239) în lucrări și scrieri care „converg spre peisajul metamorfic de extracție ovidiană”, simbolic pentru Transilvania, expresia unei profundei „continuități culturale”, de la Ovidiu până în zilele noastre, accentuând perioadele Umanistă, a Renașterii și a secolului al XVIII-lea, al Luminilor. Ne sunt prezentați scriitori și lucrările lor, din care autorul extrage citate expresive care certifică construirea imaginii peisajului metamorfic identitar transilvănean ce stă sub semnul cifrei 7!
Capitolul V – „Peisajul-patrimoniu” permite autorului abordarea „figurilor peisajere ale națiunilor” comparativ, plasând Transilvania cu peisajele sale tipice, comparativ cu alte teritorii, printr-o sumă de elemente comparative: turnura spațio-culturală; formă – „Transilvania are forma inimii”, cu simbolistica ei pertinent comentată; reprezentarea cartografică – „Puterea hărților”, caracteristică convingătoare, cu interesante și surprinzătoare trimiteri la reprezentări cartografice care dovedesc că autorul a consultat numeroase hărți, că iubește harta; „inventarea peisajului”, acolo unde el este deficitar în elementele sale: muntele, câmpia, fluviul, cu exemplificări sugestive referitoare la Transilvania. Ele dovedesc o largă și aprofundată cunoaștere a geografiei Transilvaniei: spre exemplu, privitor la câmpie, autorul scrie: „Din punct de vedere economic și al raportului omului cu natura înconjurătoare, Câmpia Transilvaniei era o regiune săracă în ape, despădurită în secolele XVIII-XIX, din cauza tendințelor acaparatoare ale agriculturii de tip extensiv și astfel a stat sub imperiul unor degradări continue. Pornind de la o asemenea realitate, a raporturilor pernicioase dintre om și natură…” (p. 301). În fine, Războiul curuților sau Răscoala lui Rákóczi Ferenc al II-lea, ce a pârjolit Transilvania în perioada 1703-1711, prilejuiește autorului reliefarea „peisajului interior”, cel perceput de curuți, și a unuia „exterior”, așa cum îl percepeau din exterior, lobonți, fiecare cu atributele lor, descrise succinct prin intermediul citatelor expresive.
„Peisajul fiziocratic” (capitolul VI), ca parte componentă a discursului peisajer care aparține societății „ordonate și cultivate”, apare în secolul al XVIII-lea. El plasează în centrul vieții economice, pământul și agricultura. Prin urmare, se acordă „o maximă vizibilitate” solului, subsolului și peisajului cultivat și ordonat, adică fiziocratic, cu reverberații în toate sectoarele vieții, în principal educație și „ordine naturală”, ale căror doctrine fiziocratice aparțin teoreticienilor, precum Honoré-Gabriel, conte de Mirabeau, Nicolas Baudeau, Carl Friedrich von Baden, Pierre Samuel du Pont de Nemours, François Quesnay, care încurajau „întoarcerea spre natură, spre agricultură, singurul domeniu ce putea genera progres și bunăstare”, și spre bogățiile minerale ale subsolului. Ei militează pentru educația clasei țărănești, ameliorarea transporturilor, toate sub spectrul „unei ideologii a ordinii” (p. 314), cu consecințe dintre cele mai variate, precum prevalarea structurii regulate și rectangulare a așezărilor, în locul celei radiar-concentrice „ce pivota în jurul bisericii și pieței centrale” (p. 314). Astfel, în funcție de curentul de idei promovat de Administrația de la Viena, autorul identifică cu totul și cu totul surprinzător prin analiză și exemplificări: o „altissima spectatio”, reprezentată prin „peisajul terezian” și „peisajul iosefin” ca materializare a intervențiilor celor doi monarhi de la „înălțimea puterii”; „peisajul conscripționalist”, ca rezultat al privirii „de jos”, urmarea aplicării proiectului conscripționalist, de detaliu și exactitate; „peisajul silvestru”, după reconsiderarea atitudinii față de pădure, care devine „silva prohibita” și a cărei valorificare se raționalizează; în fine, „peisajul mineralogic”, al III-lea component al peisajului, alături de cel agrar și de cel silvestru, o trinitate care alcătuiește peisajul de tip fiziocratic. Transilvania a fost binecuvântată cu acest „peisaj mineralogic”, de care a devenit conștientă urmare a iezuitului Johann Fridwaldszky care, în lucrarea „Mineralogia Magni Principatus Transilvaniae” din 1767, arăta că „Dumnezeu a dăruit cu generozitate Transilvaniei «utilități publice», bogății, speranța tuturor țărilor” ! (p. 333). Este o perioadă fastă pentru realizarea colecțiilor mineralogice, a celor de curiozități și a muzeelor de tot felul. În acest curent European de idei și de acțiune, Transilvania s-a înscris deplin, autorul aducând numeroase exemple. Ia naștere și o „literatură fiziocratică”, pe care exegetul Doru Radosav o analizează pe „teme și aplicații”, cu numeroase exemplificări din Europa și, desigur, Transilvania care, o demonstrează subliminal, face figură onorabilă din această perspectivă.
Capitolul VII – „Peisajul-utopie, peisajul-memorie” ca ultim capitol, permite autorului exerciții de analiză, construind totodată cu elementele „imaginarului jardinier” „peisajul-utopie” sau a grădinii ca spațiu ideal de „întâlnire al diversității și imensității” lumii vegetale (p. 352), materializat în grădini și parcuri. Aceste grădini „utopice” sunt locuri ale memoriei în viziunea autorului, fiindcă, adevărate „grădini istorice”, ele sunt „expresia artei mnemotehnice care consistă în înscrierea timpului în spațiu”, după expresia lui Jean-Marc Besse, aducând în prim-plan gânditori-autori, peisagiști și grădini celebre cu simbolistica lor alambicată și ingenuă. Îndrăznesc să fac o trimitere la percepția și rolul grădinii în liniștirea eu-lui lui Dinu Pillat – “Și în grădini cresc lumi nenumărate”, a „aspirației lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai” (Carmen Brăgaru, „Și în grădini cresc lumi nenumărate”. Aspirația lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai., în Câlția, Ștefan, 2016, Grădini pentru Dinu Pillat, p. 47).
Finis coronat opus, volumul se încheie cu reflexii asupra Văii Mureșului, asemuită pe bună dreptate Văii Loarei, care, asemenea ei, este un spațiu predilect „al castelelor, grădinilor și parcurilor din Transilvania”. Edificate de-a lungul secolelor, astăzi în marea lor parte în ruină ca urmare a traversării unui „deșert ideologic” care a ignorat frumosul și a decuplat România și provinciile ei geografico-istorice de curentul de idei și de fapte ale Occidentului – „Ex Occidente lux”, căruia îi aparținem de drept! Ce ar fi fost ele astăzi dacă nu intervenea deșertificarea? O splendidă succesiune de castele, palate, conace înconjurate de grădini mirifice și oameni mult, mult, mai buni, care și-ar fi găsit izvoarele inspirațiilor lor, din ele!
Bibliografia (pp. 371-399) cuprinde un număr impresionant de lucrări, precum și de fonduri arhivistice cercetate. Ea este interesantă fiindcă cuprinde, pe de o parte, volume reprezentative din literatura de specialitate românescă și, mai ales, străină, care tratează problematica atât de complexă și de actuală a peisajului, dintr-o multitudine de perspective, iar pe de altă parte, un corpus substanțial de lucrări vechi, de carte veche, de care este pasionat exegetul profesor Doru Radosav, de unde a reușit în chip magistral să extragă și să încadreze tipologic referințele legate de peisaj, din care a ales o serie de citate sugestive, plastice și…sonore prin arhaismul exprimării, dar extrem de sugestive și de…actuale!
Volumul se încheie cu reproducerea a treisprezece imagini (gravuri, icoane, portrete, vedute, hărți) care ilustrează elemente ale peisajului și evoluția lui în spațiul geografic transilvănean.
Avem în față un studiu original, măreț, aș îndrăzni să afirm o capodoperă a genului, cum rar apar în peisajul publicistic românesc, rod al unor rafinări și sublimări successive a volumului imens de cunoștințe, care s-au derulat în timp mai îndelungat, ca urmare a pasiunii ardente a autorului pentru acest subiect al peisajului, cu tot ce incumbă acesta: conotații, percepție, evoluție, reprezentare, clasificare, discurs etc. Stilul este ales și alert, efervescent, cu nenumărate trimiteri în varii domenii, inclusiv literatură, artă, discurs, cartografie, geografie etc. Pentru cititorul avizat este o plăcere lecturarea volumului, ea generează confort intelectual prin conexiunile care se nasc și/sau se verifică în urma lecturii. Pentru geografi utilitatea lucrării este covârșitoare pentru că peisajul, din perspectiva geografică, este rezultatul îmbinării elementelor cadrului natural cu cei antropici, inclusiv societali, iar analiza exegetului-profesor Doru Radosav oferă o perspectivă mai amplă, integratoare. De aceea, orice analiză/studiu geografic ce vizează „genius loci”, adică identitatea și memoria locului/teritoriului, trebuie să aibă în vedere acest minunat volum de 399 pagini, care este „Transilvania are forma inimii: istorie și peisaj în spațiul transilvănean al secolului al XVIII: percepții, sensibilități, reprezentări”!
Dr. Alexandru A. Păcurar
Departamentul de Geografie Umană și Turism
Universitatea Babeș-Bolyai
