Prof. univ. dr Andrei Marga – Despre o ierarhizare universitară

Center for World University Rankings (CWUR) a lansat, recent, ultima sa listă de clasamente. Anul acesta, zece instituții de învățământ superior din România au fost incluse, față de 11, câte au fost incluse anul trecut. Pe primul loc între universitățile din țară este Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca.

În clasamentul CWUR, mai multe instituții de învățământ superior din țări vecine – precum Ungaria, Serbia, sau Bulgaria – apar înaintea celei mai bine plasate universități de la noi din țară. Prof. univ. dr Andrei Marga, fost rector al UBB Cluj și fost ministru al Educației, a comentat pentru Făclia de Cluj, această ierarhizare, avertizând totodată, că numai țările care își pun în ordine universitățile pot fi competitive.

„Cu ani în urmă, am susținut o conferință la Beirut (Liban) pe tema ierarhizării universitare, în care am arătat, printre multe altele (vezi detaliat și A.Marga, Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2015, pp.191-197), că s-a ajuns în materie de universități la o condiție de existență. Parafrazându-l pe Descartes, „după cum ești în ranking, așa exiști”. Sau măcar așa se crede!

Spre a rămâne lucizi, este de observat că o universitate nu poate ocoli până la urmă întrebarea: ce economie, ce tehnologie, ce cultură a rezultat în jur? Aici este testul crucial în orice abordare matură a instituției universitare. De aceea, unele universități cu contribuții certe la dezvoltarea țării lor, nu apar în ierarhizări. La drept vorbind, numeroase exemple atestă că poți fi universitate de fapt modestă, dar prezentă în ierarhizări, și poți fi foarte bun în domeniul tău, dar în afară.

Pe de altă parte, țările trebuie să ia în serios universitățile drept condiție de competitivitate. Se și spune că întâietatea mondială a Statelor Unite este asigurată de vigoarea universităților lor – „cele mai bune industrii” (Fareed Zacharia, The Post-American World, W.W. Norton & Company, New York & London, 2012, p.207). Alt exemplu este China, care a urcat continuu în ultimii patruzeci de ani cu universitățile și, drept consecință, cu tehnologia și economia. Numai țările care își pun în ordine universitățile pot fi competitive.

Ierarhizările universitare stimulează, desigur, evoluții pozitive. Ele pot, însă, încuraja, mai ales în țări care nu-și lămuresc nevoile de dezvoltare, un anume formalism. Acum, de pildă, mulți universitari de la noi cumpără loc de publicare în publicații insipide din diferite țări. Se vede bine că regulile pieței pot nu doar să învioreze instituții, ci și, atunci când sunt rău înțelese, să le deturneze.

Problema profundă a ierarhizărilor este relevanța criteriilor. Nu este posibilă, poate nici utilă, vreo clasificare după criterii exhaustive. Clasificările sunt acțiuni strategice, iar această împrejurare ar trebui să fie bine înțeleasă.

Cea mai prestigioasă ierarhizare de universități, „Shanghai Ranking”, ia drept criterii calitatea educației – măsurată în recunoașterile cele mai înalte, calitatea cadrelor didactice – măsurată în premii și citări, rezultatele de cercetare – măsurate în publicații și indexul citărilor, performanța instituției per capita, cu punctajele de rigoare. Tabloul este întregit cu anumite specificări pentru științele socio-umane.

Este evident că ierarhizările se orientează spre ceea ce se poate măsura. Sunt indicatori importanți ce permit măsurarea, ca, de pildă, efectivul de studenți pe cadru didactic, productivitatea în cercetarea științifică și inovația tehnologică, apoi afinități – cum văd studenții universitatea respectivă, cum o văd profesorii, cum o văd oaspeții. Sunt mai greu măsurabile predarea și seminarizarea. Uimitor este faptul că ierarhizările existente consideră prea puțin selectivitatea corpului didactic, criteriile de evaluare a personalului, dotarea bibliotecilor, seminariile de performanță, echiparea laboratoarelor de cercetare, șansele studenților de a lucra direct cu excelenți profesori. Toate acestea sunt importante pentru învățare și creație. Studenții optează de obicei pentru un mediu agreabil și șanse pe piața muncii.

În practica de până astăzi a ierarhizărilor sunt prezente trei discriminări. Prima este linguală: condiția folosirii limbii engleze. A doua este epistemologică: ierarhizările tind să ia în seamă un singur tip de cunoștință și se mulțumesc adesea să satisfacă „impulsuri financiare și manageriale” (Stefan Collini, What are the Universities for?, Penguin, London, 2012, p.122). A treia discriminare este printre funcțiile ce decurg din misiunea universităților. O universitate, la propriu, este instituție formatoare pentru împărtășirea și sporirea cunoașterii; centru de cercetare științifică performantă; instituție formatoare pentru preluarea și aplicarea cunoașterii; sursă a inovațiilor tehnologice; instanță a examinării critice a situațiilor; loc al angajării pentru drepturi și reforme. În raport cu aceste funcții, nu doar cu una sau alta, ar fi de evaluat o universitate.

Sunt de părere că în ierarhizări trebuie ajuns la captarea a ceea ce este hotărâtor. Adică ceea ce formează un fel de coloană verterbrală a universității: calibrul profesorilor; competiția larg deschisă și meritocrația în selecția cadrelor didactice; cercetarea științifică proprie; contribuțiile la civilizația din comunitate; cadrul pregătirii studenților și valoarea confirmată prin performanțe profesionale a absolvenților.

Anvergura profesorilor (full professors) întrece ca importanță orice, încât recrutării acestora trebuie să i se dea întreaga atenție. Eu cred că trebuie cultivat insistent profesorul exigent cu sine și cu alții, care are și pretinde realizări certe și se legitimează prin lucrări părți ale unei opere.

Nu reiau aici discuția din România privind ameliorarea poziției în ierarhizările internaționale. Aș spune, fie și în treacăt, că, din nefericire, la noi nu se discută serios legislația universitară, iar abordările sunt conjuncturale, discontinue. Aș aminti că, la sfârșitul anului 2011, de la Shanghai s-a anunțat că Universitatea Babeș-Bolyai este luată în considerare pentru a intra în primele 500 din lume. Pentru prima oară, o universitate din România era în această poziție. Am exprimat imediat, ca rector (vezi presa timpului și, de asemenea, volumul A. Kiss, E. Trif, Anii inovației instituționale. 1993-2011, Presa Universitară Clujeană, 2011), temeri că măsurile din țară – reglementarea greșită a studiilor master și doctorat (2005), blocarea ocupării posturilor (2009), demontarea autonomiei universitare (2010), epurarea de specialiști de prim plan (ca efect al legii din 2011) etc.– vor irosi șansa. Am semnalat atunci că această reușită presupune altă politică universitară, restabilirea autonomiei universitare, un raport studenți-cadre didactice de cel mult 14/1 și alte premise.

Un obiectiv precum intrarea în față a unei universități cere ani mulți de efort chibzuit, integru și anume continuitate. Ceea ce a urmat după 2012 a fost, însă, cum se știe, încetinirea motoarelor. La Universitatea Babeș-Bolyai s-a adăugat reluarea năravurilor de altădată – numiri de profesori după considerente extraprofesionale, clientelismul în desemnarea de decani și responsabili de unități, falsificarea de lucrări științifice, reducerea inovației la botezarea în cuvinte noi a unor inițative vechi, legitimarea de responsabili prin serviciile secrete, etc.. Este de observat pe documente precise ( detaliat în A.Marga, Anii înnoirii 1993-2012. Reforma universității clujene, Tribuna, Cluj-Napoca, 2016) că Universitatea Babeș-Bolyai a urcat continuu, în realitate și apoi în ierahizări, fiindcă în 1993-2012 această universitate era înaintea evoluției din societate. Din ea au plecat schimbări în societatea timpului. Ulterior universitatea s-a așezat în ceea ce este și a ajuns, cum atestă fapte exacte, la o corupție și un comercialism fără precedent în istoria ei. Autoflatarea și festivismul nu pot masca la nesfârșit realitatea.

Ierarhizarea despre care mă întrebați este operată de cunoscutul „Center for World University Rankings” după criterii precum loc în ierarhia națională, angajarea absolvenților, calitatea educației, calitatea corpului didactic, performanțe de cercetare. Se pot comenta și criteriile și, desigur, poziția Universității Babeș-Bolyai.

Din capul locului, nu este realist să ne facem iluzii privind ierarhizările naționale. În definitiv, CFR Cluj-Napoca a luat în ultimii ani titlul de campioană la fotbal, dar nu a pătruns în grupele primăverii Champions League. Acolo nivelul este altul, după alte campionate. Apoi, carierele și angajarea absolvenților sunt prea dependente în România actuală de factori extraprofesionali – influența părinților, pile, aranjamente de partid, intervenții obscure etc.. Mai departe, observăm, pe chiar ierarhizarea universităților pe care o invocați, că din România se răspunde imprecis la întrebările privind calitatea. La noi, din păcate, sunt acum prea inevoluate și vagi criteriile, deopotrivă de calitate a predării, de calitate a corpului didactic și de calitate a altor activități.

O seamă de distincții esențiale sunt încă desconsiderate – de pildă, între verbiaj și cunoaștere, între ținerea de cursuri și competență, între lecturi și cercetare, între autoritate dată de funcție și pricepere, între autoprezentare și valoare, între cunoaștere vagă și cunoaștere competitivă. Unele performanțele de cercetare pot fi valoroase, dar realitatea largă este cam dezamăgitoare. Un profesor de la o politehnică faimoasă a Germaniei îmi spunea zilele trecute că ceea ce în domeniul său, ținând de științe ale naturii, este socotit vârf pe meleagurile noastre, în Germania, Elveția, Austria, este cel mult obișnuit. De fapt, așa stau lucrurile în multe discipline.

Performanța în cercetare la noi este măsurată obsesiv în publicații. Nu am ceva împotrivă. Numai că, dintre inșii cu publicații formal în regulă, unii spun că sunt în fruntea listei naționale, dar industriile de care răspundeau, măcar moral, s-au destrămat, cu ei în frunte.

Din nefericire, România este astăzi printre ultimele țări care mai consideră cercetarea universitară ca având scop în sine sau, eventual, publicarea și listarea de publicații. De aceea, rezultă opere modeste, fără să mai amintesc slabul impact al operei în dezvoltări din comunitate. Dacă evaluezi opere la final de carieră, observi că nu este vreun progres față de antecesori sau este ceva curent, iar cultura științifică – nu mai vorbesc de altă cultură – este vizibil pe sponci. Scopul cercetării este soluția nouă, mai bună, și aplicarea ei – dar la a înțelege astfel cercetarea științifică și a o înțelege ca parte a culturii folositoare comunității, mai este la noi de lucrat.

Locul Universității Babeș-Bolyai în această ierarhizare mi se pare explicabil având în vedere trecutul și prezentul. Putea fi mai bine, dacă se continua dezvoltarea de până în 2012. Slăbirea corpului didactic – prin măsluiri de concursuri, desemnări de decani și de responsabili care nu au legătură cu valoarea, amestecul cu serviciile secrete, cedarea la angajări etc. – încep să se simtă și costă.

În 2012 Universitatea Babeș-Bolyai era la nivelul Zagrebului – cu care și cooperam strâns. Între timp universitatea croată a urcat spectaculos.Nu are importanță decisivă că o universitate vine dintr-o țară sau alta sau că țara aceea este sau nu în Uniunea Europeană. Se vede bine că, fără universitățile engleze, Europa unită contează mai puțin în ierahizări. Și, ceea ce este mai dramatic – contează mai puțin în realitatea științifică, tehnologică, culturală. Să observăm că Universitatea Oxford este singura din Europa care a dat până acum un vaccin anticovid 19! Uniunea Europeană are ea însăși acum de schimbat abordarea universităților (detaliat în A.Marga, Viitorul universității, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2020), dacă vrea să rămână un actor de primă importanță în competițiile lumii.