Preot și… psihiatru

Se spune, adesea (punând, desigur, ghilimelele de rigoare), că un preot sau un duhovnic din zilele noastre trebuie să fie și bun psiholog. Sau, mai degrabă, psihiatru. Deși, pentru mulți, cele două domenii par antagonice, iar asocierea dintre ele mai mult decât bizară, voci autorizate din ambele domenii recunosc și chiar subliniază  complementaritatea acestora, confirmând că preoții și psihologii sau preoții și psihiatri au nevoie unul de celălalt pentru vindecarea sufletului, dar și a minții, omul nefiind doar suflet, ci și minte.

Ce au, de fapt, în comun teologia și psihiatria? Răspunsul l-am căutat nu la cei care doar remarcă necesitatea colaborării dintre medic și psihiatru, ci la singurul preot din Cluj – și printre puținii din țară – care, absolvent și de Medicină fiind, a ales specializarea Psihiatrie infantilă și chiar profesează și ca medic. Este părintele Benedict BOTH, preot de caritate (sau preot misionar) la Spitalul Clinic Pediatrie III și medic rezident la Clinica de Psihiatrie pediatrică din Cluj-Napoca.

– Părinte, sau domnule doctor, care a fost, pentru dvs, prima alegere: Teologia sau Medicina?

– De pe la vârsta de 15 ani am avut gândul Teologiei, dar sfătuindu-mă cu mai multe persoane apropiate în care aveam încredere, m-am înscris la Facultatea de Medicină și apoi, cu binecuvântarea ierarhului, am început și Facultatea de Teologie, de la Sibiu. După ce le-am terminat, am început rezidențiatul în Psihiatrie de copii la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca. Înaltpreasfințitul părinte Andrei este cel care m-a chemat să slujesc, ca preot de caritate, la capela Spitalului de Pediatrie 3.

– Ce au în comun Psihiatria și Teologia? Sau, de ce ați ales neapărat specializarea Psihiatrie?

– Ambele se uită la om din unghiuri diferite și încearcă să-l ajute. Omul are nevoie de această abordare multidisciplinară, adică să ne uităm la el și din punct de vedere teologic și din punct de vedere medical și din punct de vedere social, al relațiilor, chiar. Omul e o ființă complexă și nu putem să-i dăm un singur răspuns pentru o problemă care-l macină. Și atunci, e important ca el să caute ajutorul în toate specialitățile, dar și ajutorul acesta duhovnicesc.

– Pentru că sunteți și medic și teolog, aș îndrăzni să vă întreb: câte feluri de patologii mentale există? Din ambele puncte de vedere, și al teologiei și al psihiatriei.

– Din punct de vedere duhovnicesc, putem spune că există patimi care-l înrobesc pe om, neputințe sufletești, și cu acestea ne luptăm cu toții și încercăm să biruim omul cel vechi, să lăsăm loc omului cel nou, născut în Hristos. Pe partea de psihiatrie există, desigur, mai multe boli care pot apărea încă din copilărie și acestea sunt foarte diverse în manifestările lor, în funcție de vârsta copilului și de mediul în care a trăit și de moștenirea genetică. De exemplu, copiii de 2-3 ani care vin la noi pot fi cu tulburări din spectrul autist, cu tulburări de dezvoltare motorie sau de vorbire. Apoi apar problemele emoționale, de exteriorizare, copii cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), care pot începe să se manifeste de la vârsta de 4-5 ani și se poate continua până la vârsta adultă. Apoi, la adolescenți avem foarte des întâlnită problema depresiei, a tentativei de suicid, a consumului de substanțe, a anorexiei. Lucrurile acestea toate au o componentă biologică, somatică și de aceea trebuie abordate și din perspectivă medicală, dar în același timp unele, mai ales depresia, consumul de substanțe și anorexia au și o componentă duhovnicească.

De multe ori, în cazul tulburărilor de neurodezvoltare, părinții nu înțeleg ce se întâmplă și dau vina pe copil, că nu-i educat sau e răsfățat sau că a fost lăsat prea mult la televizor. Copilul acela nu-și dorește să fie așa, dar nu poate altfel. De aceea e foarte important ca părinții să înțeleagă și să-și asume diagnosticul și să vadă apoi ce se poate face. E mult mai ușor de dus un lucru din acesta dacă știm ce se întâmplă și îl înțelegem, decât să dăm vina pe societate, pe educație, pe părinți etc. Și atunci, ceea ce încercăm să transmitem părinților este să nu fugă de diagnostic, să nu fugă de a înfrunta problemele copiilor lor, deoarece cu cât le lasă mai mult și nu și le asumă, viața copilului devine din ce în ce mai îngreunată: nu-l înțeleg părinții, nu-l înțeleg cei de la școală, profesorii au de la el aceleași așteptări ca și de la ceilalți copii care nu au probleme.

– Sunt mulți copii internați în prezent la Secția de Psihiatrie infantilă?

– E o secție în care se fac internări, dar nu pe termen foarte lung, ci doar de la câteva zile, la o săptămână, două. Nu este o secție de boli cronice, în care pacienții să aibă nevoie să rămână câteva luni.

– Cu ce probleme vin copiii acolo?

– La vârste foarte mici vin cu probleme de neurodezvoltare, din spectrul autist sau ale ADHD-ului, și rămân două-trei zile pentru analize, pentru punerea diagnosticului. Adolescenții vin cu depresie, cu tentative de suicid sau cu consum de substanțe, și aceștia rămân internați cam o săptămână, două, până se stabilizează starea lor. Este o  intervenție de termen scurt. Un termen scurt, însă, într-un asemenea caz, de o asemenea gravitate, sigur că nu-i suficient. Mult mai mult trebuie lucrat cu adolescentul, acasă, în mediul lui, în relațiile pe care le are, în alimentația lui și în tot ce ține de sănătatea trupească, dar și sufletească.

Mai sunt copii care vin cu tulburare psihotică, cu schizofrenie, care este o altă problemă, una dintre cele mai grave din domeniul psihiatriei.

– Care este rolul unui preot într-o astfel de secție? Ce face el în plus față de medicul psihiatru? Trecând peste faptul că dvs sunteți și una și alta…

– De multe ori noi asociem ideea de preot cu cineva care vorbește, care explică, ține o predică, spune un cuvânt de folos; și așa și este într-o mare măsură. Preotul de spital, însă – și nu numai la secția de psihiatrie -, în locul acestei predici trebuie mai mult să asculte, să înțeleagă și foarte puțin să sfătuiască, pentru că oamenii când sunt în spital nu sunt așa dispuși să primească sfaturi. Dacă ar fi dispuși să primească sfaturi nu ar fi acolo, mai ales adolescenții. Și atunci, e foarte important să asculte. Pe toți adolescenții îi întreb, când îi văd: „Cum e acasă? Ce ți-ai dori de la părinții tăi? Ce se întâmplă și ce ți-ai dori să fie diferit?” Și majoritatea spun: „Mi-aș dori să mă asculte mai mult părinții, să le pese de părerea mea, să-mi asculte durerile, necazurile”. Și apoi îi întreb: „Dar nu le poți spune problemele tale?” Și ei răspund: „Nu pot, pentru că se supără, mă ceartă, mă critică”. E foarte important să îi ascultăm pe oameni, mai ales pe adolescenți, pentru că au foarte mare nevoie să fie ascultați.

– Ca preot, pot să înțeleg că deveniți, la un moment dat, un intermediar între copilul cu probleme și părintele lui?

– Dacă se poate lucrul acesta, da, și e un caz fericit, doar că de obicei părinții își aduc copilul acolo, mai ales cu diagnostic de depresie sau cu consum de substanțe și, printre altele, îți spun: „Uite vinovatul, el are o problemă, vă rog să-l tratați”. Nu se gândesc că poate și ei, ca părinți, fac parte din problemă, nu se gândesc la ce ar putea să schimbe și ei în familie, în raportarea lor cu copilul.

De multe ori motivul pentru care vin adolescenții la secție este, mai degrabă, un strigăt de ajutor. Faptul că un adolescent are o tentativă de suicid sau își face rău printr-o tăietură, se automutilează, este un strigăt de ajutor, un fel de limbaj prin care el își exprimă o durere, o nevoie, dar de multe ori părinții nu înțeleg sau n-au de unde să știe, pentru că nu s-au mai confruntat cu situația asta, înainte. O lucrare împreună cu medicul, cu preotul, cu asistentul social, cu profesorii de la școală dacă am putea să facem, cred că ar fi foarte folositor pentru acești adolescenți.

– Cât de frecvente sunt cazurile de copii dependenți de substanțe?

– Sunt foarte dese. La noi vin, poate, un procent foarte mic dintre toți cei care sunt dependenți, poate doar 2-3%, deci foarte puțini. Sunt mai mulți factori, aici. Unul este disponibilitatea din ce în ce mai mare a drogurilor, dar nu asta cred că e problema principală, ci faptul că noi nu înțelegem care este motivul din spatele consumului, de ce anumiți copii consumă și de ce alții nu consumă. Asta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Fiindcă, din ultimele cercetări, și psihologii și medicii și-au dat seama că nu substanța în sine ar fi neapărat problema, ci starea omului care o consumă, pentru că într-o sală de 100 de oameni, dacă toți ar consuma o anumită substanță care-i adictivă, care creează dependență, nu ar rămâne dependenți toți. Sau, de exemplu, alcoolul: alcoolul e foarte răspândit, e disponibil fără nici o restricție. De ce unii oameni devin dependenți și alții nu? Aici e întrebarea. Și asta trebuie să ne întrebăm noi  privitor la adolescenți: ce se întâmplă în viața adolescentului respectiv, de a ajuns să consume? De multe ori arătăm cu degetul spre el și zicem: „Ești rău, consumi droguri, oprește-te, îți fac rău, strică sănătatea”. Astea sunt la un nivel foarte moralizator, dar și foarte superficial. Dacă ar putea să se oprească, ar face-o; cred că nici lui nu-i convine că-și strică sănătatea, că își abandonează studiile, își dezamăgește familia. Eu nu am văzut un consumator de droguri, adolescent, a cărui familie să fie bine, în care relațiile dintre părinți să fie armonioase, care să nu aibă o anumită problemă, mult mai profundă decât pare la prima vedere. Și atunci, abordarea corectă a copiilor care au adicții nu ar fi doar să-i supraveghem foarte atent, să nu aibă acces la substanțe, ci în primul rând să înțelegem ce anume i-a condus pe ei acolo, ce anume în viața lor le-a provocat o suferință atât de mare încât să se refugieze, să se anestezieze cu aceste substanțe.

– Totuși, nu e de luat în calcul și faptul că oricât de bună ar fi familia, uneori copiii scapă de sub control? Că și anturajul contează, până la urmă?

– Contează și anturajul, e adevărat… Și anturajul cântărește mult în problematica aceasta, doar că, din câte am văzut, adolescenții care au cât de cât o familie apropiată, în care relațiile sunt armonioase, chiar dacă dau de substanțele astea, chiar dacă merg într-un anturaj greșit, nu rămân acolo prea mult timp, pentru că ei au reperul a ceea ce-i firesc și normal. Au un loc unde să se întoarcă, precum în pilda fiului risipitor. Aici nu mă refer la un loc fizic, acasă, la mama, ci un loc… să zic așa, sufletesc, în care ei recunosc ce-i frumos și bun, pentru că au văzut asta la ei acasă. Dar un copil care nu are harta asta mentală, sufletească, nu deosebește  binele de rău. Că, așa, noi putem să-i spunem „să nu faci asta, că nu-ți face bine”, dar el dacă n-a trăit pe pielea lui, dacă nu a experimentat pe pielea lui ce înseamnă relații firești și armonioase, n-o să le recunoască.

– E greu să vorbești cu copiii aceștia? Adică, sunt deschiși la dialog?

– Adolescenții au, în principiu, caracteristica asta de a fi foarte, foarte deschiși și ei pot să își pună foarte bine, în cuvinte, problemele. Dar e foarte importantă abordarea: Cum mă apropii eu de tine, ca adolescent? Mă apropii cu un bagaj de lucruri pe care vreau să ți le spun și să ți le moralizez și să-ți spun cum se face și ce ai greșit, sau mă apropii cu o curiozitate sinceră, în care chiar aș vrea să știu ce te doare? Starea aceasta adolescenții o simt foarte ușor, ei nu pot să fie păcăliți.

– Ce văd ei în dumneavoastră: medicul, preotul, prietenul?

– Ei nu prea se uită la hainele pe care le porți, că vin în halat de medic sau în reverendă de preot sau în haine de stradă, pe ei nu prea îi impresionează lucrurile astea, ci mai mult starea pe care o are omul cu care vorbesc și felul cum el îi vede. Dacă îi vezi cu un ochi critic și judecată moralizatoare, n-ai nici o șansă, pentru că ei sunt sătui de lucrurile astea.

– Nu vă dau câteodată cu tifla? Să zică: „Ce vrei, mă, popă?”, sau „mă, doctorule”?

– Ba da, se întâmplă, mai ales că sunt copii care vin din toate mediile sociale. Da, unii spun asta și se așteaptă să primească o replică pe măsura a ceea ce au spus, dar dacă nu o primesc și tonul vocii se păstrează calm, liniștit, ne putem pune să jucăm o carte sau să îmi arate ei ce știu să facă ori să le arăt eu ce știu să fac. Ei se deschid, unii își cer scuze și încep un dialog. Deci trebuie văzut omul mai în profunzime, să nu ne oprim la suprafață, la ambalajul în care se afișează unii, căci mulți sunt cu părul vopsit, cu cercei, cu tatuaje, cu o atitudine sfidătoare. Nu trebuie să ne împiedicăm în ambalaj, ci să-i privim la fel cum Mântuitorul, dincolo de aparențe, vedea în tâlhari, în desfrânate, în vameși, oameni de valoare deosebită. De exemplu, în Zaheu: pentru faptul că Hristos s-a uitat la el și l-a văzut, Zaheu a avut încrederea și curajul schimbării. Deci, cred că și părinții și noi, preoții, suntem datori să ne uităm la Mântuitorul cum a procedat: a judecat El pe cineva, a făcut El critici cu privire la îmbrăcămintea cuiva, la cum avea părul? Nu cred, n-am văzut asta în Evanghelii, dimpotrivă. El nu era deloc atent la formă, la vestimentație.

– E o diferență uriașă între ce spuneți dvs și ce spune, de cele mai multe ori, preotul paroh care mereu atrage atenția: „În biserică nu veni îmbrăcat așa, nu intra în biserică, dacă ești femeie, fără năframă”…

– Acum, sigur că trebuie și o anumită decență în biserică, dar în primul rând noi trebuie să primim oamenii, pentru că sunt chipul lui Dumnezeu. Ce-i de acolo încolo, lucrează Dumnezeu. Omul plin de tatuaje și îmbrăcat necuviincios nu vine în biserică să își arate tatuajele și hainele. El vine cu o durere, cu o problemă. Dacă nu-l ascultăm și nu ne interesează persoana lui, atunci putem, ca în poveștile noastre românești, cu fata babei, să ratăm o comoară deosebită din pricina ambalajului murdar și jerpelit. Pe de altă parte, dacă omul e îmbrăcat frumos, cuviincios, nu înseamnă neapărat că e un sfânt în persoană. Suntem cu toții oameni, avem cu toții neputințe, iar unul dintre mesajele pe care ni le-a trimis Mântuitorul este să nu căutăm la fața omului. Dumnezeu caută la inima omului.

– Părinte, există secvențe, zone, în care teologia se contrazice cu psihiatria sau invers?

– Nu cred că se contrazice, însă eu cred că sunt două lentile diferite prin care e privit omul. Omul are o natură sufletească, are suflet viu și de partea asta se ocupă teologia. Omul are nevoie de spiritualitate, are nevoie de Dumnezeu. E ceva atât de ființial, atât de zidit în natura noastră, că nu putem să evadăm. Și tinerii și adolescenții și oamenii mari, toți au setea asta de Dumnezeu, pe care și-o exprimă în diferite feluri. Dacă nu o hrănim cu ce se cuvine, atunci nu e bine și apar tulburări. Pe partea cealaltă, psihiatria se ocupă de manifestările sufletului care sunt produse în minte, iar mintea noastră are și un suport fizic, biologic, care este creierul nostru. Avem nevoie să ne îngrijim și de acesta, avem nevoie să luăm aminte și la partea aceasta, biologică.

– Veți continua să profesați ca medic?

– Așa îmi doresc. Îmi doresc să continui ca medic, dar și ca preot.

– Ce e cel mai frumos în activitatea dvs dublă, de medic psihiatru și de preot?

– Într-o parohie, preotul este privit ca primul din comunitate. Primul, în sensul că el are cuvântul de învățătură, este respectat, este modelul comunității. Aici, la psihiatrie, unii mai râd de tine, alții te iau la o glumă, deci îți pierzi cumva aura de slujitor al Domnului și lucrul ăsta te aduce cu picioarele pe pământ, îți dai seama că nu poți să faci mare lucru, nu poți să schimbi viețile oamenilor de unul singur. Un mare folos pe care l-am luat din vizitele la psihiatrie infantilă a fost acela de cunoaștere a limitelor personale și lucrul acesta cred că e foarte prețios, pentru că atunci când omul are starea asta, își spune: „De acum să lucreze Domnul. Lăsăm în grija Ta, Doamne, toate neputințele, suferințele copilașilor aceștia”.

Faptul că pot să vorbesc cu copiii aceștia de la unu la unu, de la egal la egal, m-a ajutat să văd, cumva, și motivele din spatele comportamentelor copiilor, pentru că copiii care sunt acum la psihiatrie, mai ales cei care consumă substanțe sau cei cu probleme de comportament, o să fie cei în care, mâine, aruncăm noi pietre, ca societate, pentru că ne fac probleme, ne strică liniștea, ne strică pacea socială. Dar dacă știi de unde pornesc lucrurile acestea și-i vezi cum erau când erau copii și ce probleme aveau când erau adolescenți, ți se schimbă perspectiva.

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut