Portret de excelență, la ceas aniversar: învățătoarea Cornelia Moraru

Chip înzestrat cu trăsături de o rară frumusețe – cu ochi albaștri, pătrunzători, care electrizează orice privire -, oglindă a unui caracter exemplar, cu mare influență educativă. Doamna învățătoare Cornelia Moraru a fost mereu un model moral, o altruistă gata oricând să facă un bine, cu un bun-simț desăvârșit, gesturi elegante și finețe comportamentală, determinând adoptarea unei atitudini corecte și convenabile în orice situație.

Niciodată părtinitoare, i-a tratat egal pe toți elevii săi. S-a bucurat de stima învățăceilor și de recunoștința părinților. Și totuși, admirabila carieră profesională de aproape patru decenii nu i-a fost răsplătită, așa precum s-ar fi cuvenit, cu distincția de „învățătoare emerită”, chiar dacă a fost, fără îndoială, imaginea perfecțiunii în misiunea de dascăl în capitala Țarii Moților, orașul Câmpeni. Cu trăsăturile definitorii de caracter și profesionale ale Doamnei învățătoare Cornelia Moraru (născută Pașca) alcătuim, azi, la împlinirea vârstei de 92 de ani, un binemeritat portret de excelență. La Mulți Ani, Stimată Doamnă Cornelia Moraru!

Originară din Poiana Vadului (denumirea satului a fost Neagra până în 1948), județul Alba, Doamna Cornelia a venit pe lume la 6 august 1929. Și-a dorit de mic copil să ajungă învățătoare, iar părinții s-au străduit să-i împlinească visul. A urmat Școala Pedagogică de Fete din Cluj, după ce a absolvit cursul inferior la Gimnaziul de Fete „Principesa Ileana” din Turda. Doamna Cornelia ne spune că datorează Clujului și pregătirea temeinică pentru profesie, dar și formarea unui vast orizont cultural, prin lecturi alese, precum și prin multele spectacole de teatru și de operă pe care le-a vizionat cu pasiune.

Renumita soprană Lya Hubic (1911-2006) a uimit-o în toate rolurile din spectacolele Operei Naționale din Cluj, dar mai ales cele din „Traviata” și „Rigoletto” de Verdi, din „Carmen” de Bizet, din „Liliacul” de Johann Strauss-fiul ori din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini.

„Era la finele celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, după bombardamentele teribile germane și americane și după devastatorul Dictat de la Viena, care au provocat enorme suferințe umane și distrugeri materiale ireparabile. Familia mea trecuse cu bine peste multele greutăți, în căsuța de la Neagra, din Alba, dar nu era zi în care să nu le spun mamei și tatălui că nu vreau să mă opresc la etapa învățământului gimnazial secundar, ci să merg mai departe. Mai mult, nu-mi doream să rămân la Neagra. Pentru a putea profesa ca învățătoare, școala pregătitoare era tocmai la Beiuș, dincolo de Munții Bihor. Pe atunci se ocolea prin Deva ca să ajungi la Beiuș, iar mamei nu îi surâdea deloc acest drum lung și anevoios. Cum anul 1945 deschisese porțile spre o viață nouă, spre speranțe, am continuat să mă pregătesc, zi de zi, singură, la română și la matematică, pentru examenul de admitere. Mama nu a ezitat deloc să mergem la Turda, să aflăm care sunt condițiile pentru examenul de admitere. Fosta mea gazdă din Turda, tanti Tilda, prietenă cu mama, tocmai venise să vadă ce mai e cu fosta ei locuință din oraș. Ne-a spus că se mutase de puțină vreme la Cluj, urmându-și soțul, pe Aurel Maior, care se transferase cu serviciul la Finanțe.

Fără să stea pe gânduri, tanti Tilda a venit cu propunerea ca eu să vin să locuiesc la ea, la Cluj, și să urmez Școala de Învățătoare. Atât mama cât și eu am fost încântate de propunere”.

„Școala de Învățătoare din Cluj, azi Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, impresiona fie și numai prin edificiul ei majestuos, cu intrarea impozantă, cu fronton susținut de coloane. Inițial, directoarea școlii, Olga Iliescu, nu a vrut să-mi preia dosarul de înscriere la examenul de admitere, sugerându-mi să aleg o școala din Turda. Întristată la culme, i-am spus directoarei, cu lacrimi în ochi, că îmi doresc enorm să devin învățătoare, pentru că „nu oricine poate asuma misiunea de a educa micile vlăstare”. Surprinsă de răspunsul meu curajos, directoarea m-a luat în brațe și mi-a spus: „Rămâi aici, la noi!”

După absolvirea celor patru ani de studii (1945-1949), doamna Cornelia a revenit la Neagra. Primăria din localitate a desemnat-o directoare a Casei de Cultură, deși în sat nu exista o atare instituție! Și cum o incintă pentru căminul cultural nu era de găsit, dar lucrurile trebuia să fie orânduite într-un fel, doamna Cornelia a amenajat, singură, un spațiu pentru activități culturale la parterul locuinței părinților săi, cu ieșire spre curte și spre drumul comunal. În decembrie 1949, la Neagra a avut loc o întâlnire cu locuitorii satului în vederea organizării unor activități culturale. Atunci doamna Cornelia l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină soț, tânărul Emil Moraru, de la Casa de Cultură din Câmpeni. El venise la Neagra pentru a vedea cum ar putea fi constituite mici formații artistice de amatori – cor, teatru, dansuri, recitatori de poezii, orchestră. Un concurs între formațiile sătești din zonă s-a desfășurat în primul trimestru din 1950. Cornelia Pașca și Emil Moraru s-au căsătorit civil la Câmpeni, câteva luni mai târziu. Anul școlar 1950-1951 a marcat debutul în activitatea didactică, la Câmpeni, a doamnei Cornelia. Timp de aproape o jumătate de secol, ea a fost un reper permanent pentru educația aleasă a copiilor din oraș. Din colectivul didactic făceau parte, alături de doamna Cornelia Moraru, învățătoarele cu studii pedagogice Ștefania Lucescu, Maria Teoc și Cuibus.

***
„În timpul vechii organizări teritoriale a țării, unitățile de învățământ aveau programe școlare specifice pentru fiecare regiune și județ”. Potrivit doamnei învățătoare Cornelia Moraru, Regiunea Craiova, de pildă, „avea o programă școlară asemănătoare cu aceea a Regiunii Cluj”. Ce includea programa? „Noțiuni de Psihologie, adică de știința sufletului, care ne familiarizau cu studiul proceselor mentale, gândurilor, emoțiilor, a conștiinței, desigur a motivării, pe scurt cu studiul dezvoltării personalității. Azi, în mod cert, educația trebuie să redobândească locul său central în societate, pentru că, din păcate, a devenit, de peste trei decenii, un domeniu secundar, cu perpetue improvizații și decizii în defavoarea modelării armonioase și creative a omului”.

„Sunt patru temperamente care caracterizează oamenii: melancolic, sanguin, coleric și flegmatic. Temperamentul reflectă patru trăsături specifice de caracter. Eu am lucrat cu elevii mei în funcție de temperamentul fiecăruia dintre ei, am aplicat cu bune rezultate ce am învățat la școală. Este extrem de important să realizezi dacă un copil vrea sau nu vrea să facă ce îi ceri. Important: la psihologie se făcea și anatomia corpului omenesc, cu informații prețioase despre alcătuirea encefalului, a creierului. În anul al doilea, se studia Logica. Te întrebi dacă un copil face bine ce face și îl determini și pe el să reflecteze la propriile decizii. Logica se ocupă de condițiile gândirii normale și este ghidul acțiunilor noastre. Eu am reușit să conving întotdeauna prin logică, fără bâtă. Nu am bătut niciodată un copil. Omul are cinci simțuri – văz, auz, miros, gust și percepția tactilă (mecanorecepția). Eram atentă dacă un copil vede și aude bine. În situația în care constatam deficiențe, luam de îndată legătura cu părinții. I-am așezat mereu în prima bancă pe copiii cu deficiențe de vedere. Dacă un copil nu vorbea bine, era gângav, făceam cu el exerciții de dicție, îi corectam, cu blândețe, pronunția. Există și un al șaselea simț: BUNUL SIMȚ. I-am educat în spiritul bunului-simț obligatoriu pe mulți dintre micuții cărora le lipsea, din păcate. În clasa mea de la Școala primară din Câmpeni am avut, an de an, în jur de 36 de copii, o serie a fost mai mare, cu 40. A trebuit să îi cunosc bine pe fiecare dintre ei, fără nicio deosebire. Erau și elevi care veneau din zonele limitrofe ale orașului, de pe colinele care îl înconjoară.Tineam enorm la igiena personală, le controlam mâinile, unghiile, urechile, zestrea capilară și batistuța curată. Copiii intelectualilor din Câmpeni erau unii buni, iar alții cu probleme comportamentale. Unul dintre ei, temperament coleric, își lovea colegii cu duritate, mereu, în timpul recreațiilor. I-am cerut să nu se mai îndepărteze de un perimetru de lângă un zid al școlii; am încercat să îi corectez, cu tact, comportamentul agresiv. Mama lui, funcționară la Primărie, nu a recunoscut nimic din situațiile critice pe care i le-am descris, chiar mai mult, a strecurat, eronat și surprinzător, insinuarea că eu „îi urăsc băiatul”. În plus, a depus o sesizare fără temei la Secția regională de învățământ. Directorul școlii din Câmpeni, profesorul Victor Drăgoi, al cărui birou era despărțit de sala de clasă în care lucram eu cu copii, de o ușă blocată cu un placaj, astfel că, după-masa el auzea tot se se întâmpla în timpul orelor, mi-a luat imediat apărarea: „Doamna Moraru este un dascăl exemplar al școlii noastre, nu aveți niciun drept să veniți cu astfel de impresii cu totul eronate”, i-a spus, petiționarei, intrigat, directorul Victor Drăgoi. Pe de altă parte, acel băiețandru violent învăța bine. După ani, a reușit să termine Facultatea de Drept, a ajuns avocat, s-a căsătorit, dar comportamentul său agresiv a devenit inacceptabil pentru familie și cei din anturaj. Subliniez în acest context că azi, la o școală cu 400-500 de copii sunt angajați doar doi psihologi. Ce pot să facă cei doi? Doar o muncă superficială, în mod cert ei nu pot lucra cu fiecare din cei 400-500 de subiecți”, atrage atenția reputatul cadru didactic. În altă ordine de idei, doamna Cornelia Moraru se declară „revoltată de structura jalnică a manualelor școlare. Sunt manuale din care copiii nu învață nimic!”

La întrebarea noastră dacă i-a favorizat, într-un fel sau altul, pe copiii sârguincioși, doamna Cornelia Moraru ne-a răspuns că a fost mereu „învățătoarea tuturor elevilor din clasă” și nu i-a privilegiat pe cei buni, „nu i-a răsfățat”, altfel spus. Dânsa corecta în fiecare zi caietele de teme pentru acasă ale elevilor săi, la materiile limba română și matematică: „Nu îmi lua mult timp”.

În anul 1968, învățătoarei Cornelia Moraru i-a fost repartizată pentru școlarizare prima serie de copii de 6 ani. „În acel an, în județul Alba au fost constituite 14 astfel de clase. Iar la Câmpeni a venit inspectorul școlar Dan, cu solicitarea să formăm 3 clase, pentru zona noastră de munte – la Câmpeni, la Bistra și la Baia de Arieș. Directorul Victor Drăgoi m-a recomandat pe mine pentru constituirea clasei de la Câmpeni, care trebuia să numere cel puțin 25 de copii. Am acceptat cu greu sarcina. Am început selecția copiilor urmând datele din recensământ. Am mers din casă în casă. Mă apropiam cu greu de cifra 25. Mulți părinți refuzau să-și înscrie copiii la școală de la șase ani cu argumentul că sunt prea mici pentru a începe un program educațional complex. În cele din urmă s-au învoit, convinși fiind că eu voi ști să le dozez eforturile pentru bune rezultate. Clasa urma să-și desfășoare activitatea în incinta fostei Cazărmi, pe strada Horea. Iar după ce am început activitatea didactică, colega mea învățătoare Viorica Ivan m-a rugat să accept în clasă, doar ca simplă prezență, o fetiță de 5 ani jumătate, al cărei frățior, de șapte ani, tocmai începuse și el școala. Fetița plângea zilnic că nu e adusă și ea la școală. M-am consultat cu directorul Drăgoi, iar dânsul a fost de acord, cu condiția „să fie o fetiță cuminte”. Și vine acum și a doua surpriză: înainte de sfârșitul trimestrului întâi, pe coridorul școlii m-au așteptat două doamne, prima fiind Aurora Chirilă, mama lui Mircea Chirilă, medic veterinar azi, la Câmpeni. Ele mi-au relatat că părinții sunt încântați de progresele copiilor lor de șase ani. Prin urmare, deși ele refuzaseră inițial să-și înscrie copiii de șase ani în clasa întâi, îmi solicitau atunci să procedez ca atare. Mare mulțumire, nu-i așa?”

Carmen FĂRCAȘIU