„Pescuirea minunată”, imagine a Bisericii, ca „semn de mântuire pentru lume”

În duminica „Pescuirii minunate”, 25 septembrie 2022, Biserica de rit bizantin propune meditarea fragmentului din Evanghelia după Sf. evanghelist Luca (Lc 5, 1-11), în care Isus se află „lângă lacul Ghenizaret”, pe mal, vestind mulțimii „cuvântul lui Dumnezeu”. „Și, urcându-se într-una dintre bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puțin de la mal. Și, așezându-se, învăța mulțimile din barcă”.

Cu ocazia uneia dintre reculegerile sale spirituale, preotul iezuit și biblistul italian Silvano Fausti (1940-2015) continuă lectura acestui fragment cu o abordare exegetică, în care explică: „Isus, în corabie, stă solemn, cu atitudine de profesor, și predă. Această barcă este o imagine a Bisericii: o mică comunitate plutind peste abis, aflându-se în exod. Este deja punctul de sosire al misiunii Sale. Din această barcă se adresează tuturor și toți ascultă cuvântul Său pentru că, acolo, El însuși este ascultat și există o mare binecuvântare de roade. Este experiența Bisericii, care, în ascultare de Domnul și Învățătorul său, este conștientă de trecerea de la sterilitate la mărturisirea efectivă a Domnului, o mărturie făcută în fața lumii despre prezența Sa mântuitoare.

Petru primește de la Isus însărcinarea să conducă barca în largul mării. Prin pescuit este prefigurată misiunea apostolilor, care începe acum, în ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu, și va ajunge până departe, în larg, până la marginile pământului. Mrejele pe care le aruncă apostolii, spune sugestiv Sf. Ambrozie în comentariul său la acest pasaj, simbolizează vestirea făcută prin cuvinte întrepătrunse, lărgimea discursului și profunzimea răspunsurilor care sunt prinse în ochiuri și nu-i pierde pe cei prinși. Într-adevăr, uneltele pescuitului apostolic sunt plasele care nu-i ucid pe cei prinși în ele, ci îi țin în viață, îi trag din abis la lumină și îi conduc din adâncuri la suprafață pe cei care erau scufundați.

De câte ori își aruncaseră mrejele degeaba! În aceeași noapte nu prinseseră nimic. Și porunca lui Isus, adresată pescarilor profesioniști, pare puțin jignitoare, precum și lipsită de sens: nu își cunosc ei bine meseria și nu pescuiseră peste noapte? Ei vor trebui să înțeleagă că nu acționează prin propria lor putere și voință, ci, că acțiunea lor este rodnică tocmai în timpul zilei, pentru că se supun soarelui care a răsărit spre a-i lumina pe cei care mai înainte erau în întuneric și în umbra morții. Isus nu este doar Învățătorul care trebuie imitat, este același Cuvânt roditor, Domnul, care face ceea ce spune.

Oboseala nocturnă zadarnică indică inutilitatea tuturor eforturilor omenești, făcute din voință proprie, pentru a instaura Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că îi aparține lui Dumnezeu! Ascultarea de cuvântul Domnului, a cărui putere au auzit-o și au văzut-o, este singurul motiv care-i determină pe pescari să spere în imposibilul pe care acesta îl promite celor ce se supun. Credința nu are alt suport.

La fel, Biserica, de fiecare dată când ascultă cuvântul lui Dumnezeu, experimentează realitatea făgăduinței Sale. Numai în ascultarea credinței cuvântul este eficient și promisiunea lui Dumnezeu este împlinită. De aceea, este esențial să ajungem la această ascultare a credinței. Ea aduce rodul desăvârșit și debordant al acestui pescuit, care depășește toate așteptările și capacitățile omenești: mrejele aproape că se rup pentru că nu pot reține împlinirea făgăduinței.

Văzând [aceasta], Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: «Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!». În ascultare, Petru descoperă puterea efectivă a Celui care face ceea ce spune: cade în genunchi în fața lui Isus, Domnul, și descoperă că este un «om păcătos». Luca știe că se va descoperi și mai păcătos în viitor, dar că fidelitatea Domnului său îl va converti. Prin har îi va întări pe frații săi în credință. Dar «recipientul» acestui har este descoperirea pe care o face aici: propriul său păcat.

În fața adevărului lui Dumnezeu și a darului milostivirii Sale, omul își descoperă propriul adevăr. Se simte departe – de aceea îi spune să plece de la el – și se vede pierdut: știe că nu este ceea ce ar trebui să fie și se simte nedemn. Nu există revelație a lui Dumnezeu fără conștientizarea propriului păcat: înălțimea Lui infinită este cunoscută în același timp cu josnicia noastră infinită și numai cu aceasta!

Isus îi spune lui Simon: «Nu te teme», precum a spus îngerul lui Zaharia, și Mariei, adică: «ai credință». Acestea sunt cuvintele cu care Dumnezeu se adresează omului care este uimit de prezența Sa.

Petru își primește misiunea în timp ce se recunoaște pe sine păcătos. Misiunea lui nu va fi retrasă nici măcar din cauza păcatului său. Într-adevăr, întrucât «cunoașterea mântuirii» există doar în iertarea păcatelor, itinerariul său, de descoperire a iertării păcatelor și a fidelității în infidelitate, va fi caracteristic fiecărui credincios.

Simon va deveni Petru și va primi misiunea de a-i întări pe frații săi în credință, tocmai atunci când își va consuma pe deplin propria experiență de slăbiciune. Nu datorită calităților sale va fi o «Piatră», o garanție a stabilității, ci tocmai pentru că Simon se descoperă într-o cădere continuă care, cu fiecare cădere a lui, dezvăluie Piatra, fidelitatea Domnului său. Misiunea lui Petru, care a experimentat milostivirea lui Dumnezeu, Cel ce l-a pescuit din păcat, va consta în «pescuirea oamenilor». Întreaga umanitate este cufundată în mare, în abisul pierzării, despărțită de Dumnezeu și aflată în brațele morții. Petru, împreună cu cei care formează comunitatea cu el, vor pescui oameni din abis pentru a-i salva. «A pescui» aici înseamnă «a captura de viu»; este verbul folosit în Biblia greacă pentru a indica pe cei care într-o luptă sunt salvați de la moarte și lăsați în viață. Ceea ce a făcut și va face Isus cu toți, inclusiv cu ucenicii din corabie, adică acțiunea de salvare din abis, va fi «pescuirea» la care se vor asocia ucenicii înșiși, în favoarea tuturor oamenilor. Ei vor fi de fapt martorii Lui până la marginile pământului, continuându-și misiunea de trimiși ai Tatălui «să mântuiască ceea ce era pierdut».

Corabia este deja o realizare a acestei Împărății a celor mântuiți, un semn efectiv de mântuire pentru lume. Aici este clarificată conștiința de sine a Bisericii după moartea lui Isus: ea se simte trimisă să-i cheme pe toți oamenii la ascultare de Cuvântul care mântuiește, dând mărturie despre această ascultare care a mântuit-o.

În acest text nu avem numai chemarea primilor discipoli, ci și chemarea tuturor celor care sunt invitați să-L urmeze pe Isus prin ascultarea Cuvântului, prin încrederea în El, prin recunoașterea Lui ca Învățător și Domn, ca sens deplin al vieții. Acest text ne ajută să înțelegem ce se întâmplă cu noi – care deja suntem credincioși – cum trecem de la eșec, de la o viață searbădă, fără împliniri, la o viață împlinită”.

V.S.