Perspective înșurubate cu cap îngropat

Din nou despre covid. Un subiect deloc plăcut, dar actual, din păcate.

Constatăm că numărul celor confirmați pozitiv cu temutul virus crește de la o zi la alta, iar oamenii se întreabă până când? Această creștere necontrolată pune presiune pe sistemul medical, fapt ce i-a determinat pe mai marii statului să bage frica în populație, spunând că se va ajunge în situația în care sistemul nu va mai reuși să-i trateze pe toți bolnavii de COVID-19. Sec! De ceva vreme suntem avertizați că secțiile ATI sunt suprapopulate. În această situație de plâns nu pot să nu mă întreb pe ce criterii vor fi selectați pacienții care urmează să fie tratați? Cu alte cuvinte, în funcție de ce: sex, culoare, statut social, vârstă, naționalitate? Deocamdată, țara noastră încă nu se află în situația ingrată, reclamată de alte state, cu un sistem medical net superior, în care să facă selecție. Realitatea, altfel cruntă, îmi șoptește că se va ajunge acolo. E inevitabilul care în acest moment nu poate fi evitat. Pesimism? Nicidecum.

Ci mai degrabă lipsa crasă de optimism. Nu există un cod etic după care să fie triați bolnavii de coronavirus, atât de necesar într-o situație de criză. Din păcate, alte situații de criză au prins țara noastră total nepregătită, așa că situația actuală este o confirmare a reacției cel puțin întârziată din partea factorilor cu putere de decizie. Revenind, care principiu este sănătos în acest moment, al accesului echitabil la mijloacele medicale sau al accesului egal, acesta din urmă fiind invocat de contribuabili? Ce facem când există doi bolnavi și un singur aparat de ventilație? Aplicăm principiul accesului egal, adică alocăm aparatul în cauză când unui bolnav, când celuilalt, dar există toate șansele să-i pierdem pe amândoi. Scenariu care înclină balanța către celălalt principiu, nițel cam discriminatoriu, dar cu mai mari șanse de reușită. Se dă următorul caz: o persoană tânără, dar cu o formă gravă a bolii, ce e în pericol de deces dacă nu beneficiază urgent de ventilație artificială, și o altă persoană în vârstă care are o formă la fel de gravă a bolii. Cum procedăm? La Timișoara au murit șase persoane în aceeași zi pentru că secția ATI nu i-a putut găzdui pe toți. Nu aștept în nici un caz ziua când guvernanții vor fi obligați să ofere nu atât explicații, cât mai ales soluții pentru situația ca cea de la Timișoara și care se va prolifera la nivelul întregii țări.

Nici nu încerc să mi-l imaginez pe domnul președinte Klaus Iohannis ieșind pe sticlă și, ca de obicei, nereușind să-și sincronizeze gesturile cu discursul citit prost de pe monitor, și în loc de urarea de Anul Nou să ne „asigure” că ATI și-a epuizat capacitățile. Mesajul va fi foarte clar: scapă cine poate, moare cine nu scapă. În acest caz, mă întreb în capul cui se vor sparge oalele și mai cu seamă cine își va asuma responsabilitatea vieților pierdute? Guvernanții sau sistemul medical? Se vor cântări erorile, se vor evalua complicitățile, se vor inșirui acuzele și se vor trece pe o listă din ce în ce mai lungă condamnările definitive. Se va contura pe această cale clar că, totuși, mult prea mulți au căzut victime nu doar din pricina molimei, ci mai cu seamă din cauza unui regim infect. Atunci să vedeți cum va fi pasată pisica de la o poartă la cealaltă, via OMS, marele vinovat al crizei fiindcă n-a lansat din timp avertismentele necesare. Mâna umană și-a lăsat amprenta în apariția pandemiei. La orizont se văd vremuri tulburi, în care calcule eronate, bazate pe emoţie şi frustrare, pot împinge omenirea către mai mult conflict şi mai puţină cooperare și solidaritate, atât de des invocate și, totuși, închise în sertarul cu discursuri pompoase și motivaționale. Aegroto dum anima est, spes est*.

Cristian FOCȘANU
*Cât timp bolnavul suflă, mai este speranță.

Recomandat pentru dvs.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sari la conținut