Pastorația și filantropia creștină

 1. Ancorarea temei în actualitate

Sfântul Sinod a dedicat acest an pastorației părinților și copiilor, precum și marilor filantropi ortodocși români. Credem că subiectul devine și mai important datorită faptului că peste lumea întreagă s-a revărsat acest virus de Covid 19. Cu toate că este o realitate coronavirusul, noi ne punem nădejdea în Dumnezeu și-L rugăm să îndepărteze pandemia, iar nouă să ne ajute să o putem depăși. Și fiind oamenii optimismului creștin, ne gândim la viitorul nostru și de aceea nu putem uita îndemnul Înțeleptului Solomon care ne zice: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).

Grija față de părinți și copii este una de primă urgență. Nu uităm că la un moment dat ucenicii Domnului Hristos erau preocupați de profilul moral pe care trebuie să-l aibă un cetățean al Împărăției cerurilor. „Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 2-3).

Sfântul Apostol Pavel, fidel următor al învățăturii Mântuitorului, ne zice: „Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți” (1 Corinteni 14, 20). Iar pe creștinii din Colose îi catehizează așa: „Copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului. Părinților, nu ațâțați la mânie pe copiii voștri, ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 20-21).

S-ar putea spune că într-o lume în care sunt în vogă teoriile despre identitatea de gen, că modul secular în care se încearcă îndepărtarea tinerilor de Biserică, afirmațiile făcute de Domnul Hristos și de Apostoli sunt depășite. Eu spun contrariul, ele sunt foarte actuale: „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același” (Evrei 13, 8). Pe bună dreptate, Părintele Ilarion Felea, mort în temnița de la Aiud, scoate în evidență unicitatea lucrării pe care o face Domnul Hristos și implicit, Biserica Lui creștină: „Ceea ce nu a reușit niciun înțelept și niciun întemeietor de religie – zice el –, a reușit Iisus Hristos. El întruchipează un chip de om nou: chipul omului bun, iertător, pașnic, iubitor, blând, credincios, drept liber, milostiv și sincer. Pe el se naște și va renaște umanitatea”.

În spiritul acestei idei, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, între 4-7 septembrie 2015, s-au adunat la Cluj peste 5000 de tineri creștini sub deviza „Tinerii ortodocși, împreună pentru viitorul creștin al Europei”. Ei veneau din România, din toată Europa, ba chiar și din Israel, Iordania, Siria și Congo. De fapt, în anul 2015 Clujul a fost și ales „Capitala europeană a tineretului”. Această întâlnire a fost precedată de două întâlniri naționale de mare succes la Baia-Mare, urmate de întâlnirile de la București, Iași și Craiova. Anul acesta urma Timișoara, dar pandemia, din păcate, a zădărnicit organizarea festivităților.

Considerăm că investiția în tineri este cea mai importantă, așa cum de fapt Sfântul Sinod dedică anul acesta catehizării părinților și copiilor. Cei mari ne aducem aminte cu nostalgie de anii în care eram școlari. Octavian Goga ne-o spune în versuri: „Și parc-aud pocnet de bici/ Și glas stăruitor de slugă/ O văd pe mama-n colțul șurii/ Așează-ncet merindea-n glugă…/ Înduioșată mă sărută/ Pe părul meu bălan, pe gură:/ «Zi Tatăl nostru seara dragă/ Și să te porți la-nvățătură»”.

2. Pastorația părinților și copiilor, a familiei creștine, garantează un viitor de normalitate

Păstorul și Învățătorul Cel Mare este Domnul Iisus Hristos. Ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei „că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Matei 7, 29). Și face lucrul acesta de două mii de ani, cum nimeni altul nu-l poate face.

Au fost și vremuri când împotriva învățăturii Lui s-au făcut mari împotriviri.    N-am putea spune că lucrul acesta se face și acum sistematic. Dar tendința secularizantă este prezentă. De aceea, insistăm și subliniem faptul că pastorația părinților și copiilor este de importanță maximă.

În perioada comunistă, ideologia oficială era potrivnică credinței. Și totuși în virtutea unei tradiții sănătoase, oamenii aveau preocupări religioase. Copiii erau botezați, tinerii cununați și petrecerea celor adormiți se făcea cu rânduiala cuvenită. În decembrie 1989 comunismul a căzut. Tinerele generații nici nu realizează ce euforie era atunci. În centrul Bucureștilor și-n alte orașe se îngenunchea, se zicea „Tatăl nostru”, se scanda „Cu noi este Dumnezeu”, nicio aluzie răutăcioasă la adresa Bisericii și a credinței.

Din nefericire, încet, încet, s-au ivit și atitudini potrivnice Bisericii și credinței. Atunci s-au făcut eforturi și s-a introdus religia în școli. Copiii și tinerii au început să aibă preocupări creștine. Ba, mergeau și la biserică. Credeam că procesul acesta benefic va merge mereu înainte. Și totuși, s-au ivit și potrivnici împotriva orei de Religie, împotriva educației religioase. Ora de religie a rămas, a rămas și educația religioasă, dar tare am dori să meargă înainte și tinerii noștri să participe la slujbele Bisericii.

De-a lungul timpului s-a mai pus problema utilității orei de Religie, a catehizării copiilor și tinerilor. Amintesc doar din perioada interbelică insistența cu care pedagogul Vasile Băncilă milita pentru ora de Religie. Dascălul de Religie, zicea el, „având credință în Dumnezeu și rugându-se pentru copil, însăși acțiunea sa educativă va crește până la maximum și, în cele din urmă, nu se poate ca harul să nu se lase asupra elevului, în măsura maximă în care el poate să-l primească”.

Ora de Religie este „unul din fundamentele educației, și mai ales în școala primară. Sub acest raport, necesitatea formației religioase a învățătorului e mai mult decât elocventă. Copilului trebuie să i se dea religie. Aceasta este o datorie capitală față de sufletul lui și față de sufletul adultului care va fi. E o grozavă încălcare a drepturilor ființei omenești din partea acelora care țin copiii departe de Dumnezeu, fie că fac aceasta în familie, fie că scot religia din școala primară”.

Educația religioasă nu-i necesară doar în școala primară și-n liceu, ci-i necesară și în mediu universitar. De aceea, părinții trebuie să fie foarte atenți cu formarea spirituală a tinerilor lor. Și nu numai părinții, ci și profesorii universitari și preoții din centrele universitare. Îl citez în acest sens cu multă nostalgie pe Octavian Goga, care sesiza o realitate care-i prezentă și acum. El se adresează retoric intelectualului român: „Și acum, iartă-mă și nu te supăra pe mine, dacă fără a-ți cere un răspuns stau și mă întreb, care este credința dumneatale, mult lăudat intelectual al nației mele? Când ai pornit de acolo, din căsuța de la țară, și te-ai dus la școală mai ziceai «Tatăl nostru» seara și visai cu iele și cu pricolici. Duceai în suflet moștenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină și-ți lumina drumul. Dar ți s-a risipit moștenirea asta. S-a spulberat zi de zi și s-a fărâmițat în calea ta. Și fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare și atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământată de patimi mici: educația religioasă a cărturărimii noastre. Nu găsiți că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminați, cari în școlile secundare să-l învețe credința lui Dumnezeu, și preoți cu guri de aur cari să cuvânteze acolo în centrele studențimii noastre universitare? Fiindcă, așa cum suntem astăzi, noi nu știm ce vrem și nu știm unde mergem…”.

De fapt, toți marii pedagogi au fost conștienți de importanța formării spirituale a părinților și copiilor. Nu putem face abstracție, de exemplu, de Jan Amos Comenius, care în Didactica Magna sublinia că „omul, ca să devină om trebuie să fie format”. Și în stilu-i caracteristic subliniază: „Ce sunt cei bogați fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tărâțe? Și ce sînt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă poveri? Ce este cel frumos care n-a învățat nimic, decât un papagal împodobit cu pene, sau după cum a mai spus cineva – o sabie de plumb într-o teacă de aur”.

Rolul părinților este unul special. Mama, „după ce l-a învățat pe copil la sânul ei să gângurească numele lui Dumnezeu, ea îi arată dragostea universală, în soarele ce răsare, în râulețul ce mumură, în firele arborelui, în frumusețea florilor, în picăturile de rouă; ea îi arată atotputința lui Dumnezeu în el însăși, în razele ochilor lui, în mlădierea articulațiilor lui, în sunetele glasului lui. Ea îi arată pretutindenea pe Dumnezeu, și oriunde el vede pe Dumnezeu în lume, el iubește lumea”.

Copilul va exclama mai târziu: „Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în înalt dragostea Lui. Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale, și eu l-am găsit în supunerea mea către tine! Mamă, mamă, dacă eu îl uit pe Dumnezeu, te uit pe tine și dacă iubesc pe Dumnezeu, eu te înlocuiesc lângă copilul tău, eu mă ocup numai de copilul tău nenorocit; copilul care plânge, se odihnește în brațele mele – ca în brațele unei mame”.

Acuta problemă a catehizării tinerilor și-a pus-o și Sfântul și Marele Sinod din Creta, care a avut loc în iunie 2016. În Enciclica Sinodului se pune cu multă seriozitate această activitate. Consider că nici nu se dă suficientă importanță la ceea ce a subliniat Sinodul.

„Familia, zice Enciclica, este icoana dragostei lui Hristos pentru Biserica Sa”. „În zilele noastre domeniul formării și educării este zdruncinat nu numai de controversele privind conținutul și scopul educației, ci și de o nouă percepție a copilăriei, de rolul învățătorului și a elevului, precum și a școlii moderne”. Și sublinierea pe care o face este că „educația ocupă centrul solicitudinii pastorale a Bisericii în vederea nu numai a culturii intelectuale, ci și a edificării și dezvoltării ființei umane în ansamblul său ca entitate psihosomatică și spirituală, după problematica a trei aspecte: Dumnezeu, omul și lumea”. Tineretul este chemat la viața Bisericii, la viața în Hristos. Pleroma creștină află în comuniunea divino-umană a Bisericii o susținere existențială, pentru a trăi aici perspectiva pascală a îndumnezeirii prin har.

3. Filantropia practicată pe pământ are un destin etern

Cei bine catehizați, părinți și copii, nu rămân la o credință teoretică. Ei țin seamă de cuvântul Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). În mod special faptele filantropiei creștine vor avea mare greutate la dreapta judecată.

Tot Mântuitorul le spune celor drepți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36). Bineînțeles că toate aceste situații se referă la oamenii care au nevoie de ajutorul nostru.

Am putea numi mai mulți mari filantropi români, dar unul dintre ei, nu poate fi trecut cu vederea. Este vorba de Emanuil Gojdu. Imensa lui avere a lăsat-o „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. Din păcate, încă, curțile lui din Budapesta, sau banii Fundației Gojdu, n-au fost recuperate.

Ar mai putea fi numiți și alți filantropi români: Mitropolitul Atanasie Crimca, Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Grigorie al II-lea, Mitropolitul Nifon Rusailă, Mitropolitul Veniamin Costachi, Sfântul Andrei Șaguna, Patriarhul Miron Cristea, Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Ioanichie Hasan, Episcopul Nicolae Ivan, Arhiepiscopul Teofil și mulți alții, atât clerici cât și mireni.

Filantropia a dat roade pentru eternitate, lucru care se petrece mereu. De aceea, în anul acesta ne aducem aminte de toți marii filantropi ai Bisericii noastre. Și noi, fiecare în parte, avem imboldul lăuntric ca după posibilitățile noastre să facem filantropie creștină.

Concluzia pe care o tragem, după ce analizăm cu profunzime subiectul pastorației părinților și copiilor, precum și al filantropiei creștine, este că pastorația și catehizarea părinților și copiilor sunt absolut necesare, iar filantropia este o șansă în ce privește destinul nostru actual și etern.

†Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI