Părintele Anania – amintiri răzlețe

În ianuarie 1992, după Sfântul Ioan, am plecat pentru 10 zile la Mânăstirea Bistrița de lângă Piatra Neamț, al cărei stareț, arhimandritul Ciprian Zaharia, îmi era și duhovnic. De acolo am vorbit la telefon cu Părintele Anania, care m-a poftit să-i fac o vizită. Starețul Ciprian s-a oferit să-mi dea o mașină a mânăstirii, cu un diacon la volan, care m-a lăsat la Văratec, urmând să revină după patru-cinci ore pentru a mă duce înapoi.

Asta se întâmpla pe 9, 10 sau 11 ianuarie; era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă. Am ajuns la Văratec în amurg – unul senin, albastru cu tușe roșcate, care sporea tăcerea și pacea mânăstirii. Am urcat aproape pieptiș spre corpul de clădire fost al episcopului Partenie Ciopron, latura de la etaj, spațioasă, locuind-o Părintele Anania, care, după ce m-a îmbrățișat, poftindu-mă să mă dezbrac și să iau loc, a ridicat receptorul telefonului  avea o derivație în camera de lucru – cerând cele cuvenite pentru masa de seară, din care nu uit, după aproape trei decenii, cârnații fripți și vinul chihlimbariu al Mitropoliei din Iași.

Părintele Anania era foarte avansat cu lucrul la diortosirea Noului Testament – versiunea sa a apărut inițial în anul următor –, așa încât s-a vorbit mult despre asta. Trecuse de ora 10 când a revenit diaconul de la Bistrița cu mașina, așa încât mi-am luat rămas-bun de la scriitorul care, ca întotdeauna, se dovedise un amfitrion de prim rang.

Când am ieșit din clădire m-am oprit să privesc unul dintre cele mai frumoase spectacole ale iernii: sclipeau mii de stele pe cer și strălucea zăpada imaculată și înghețată. M-am desprins cu greu de acea contopire de spectacol cosmic și peisaj, urcându-mă în micul ARO fără încălzire.

*

Era în 1989, vara, când, urmând unele sfaturi, dar și exemplul acelui sculptor care, înainte ca România să rupă alianța militară cu Germania, a început să modeleze statuia ostașului sovietic eliberator, dezvelită în 1946, m-am apucat și am scris un eseu de 60 de pagini intitulat Gânduri despre Nae Ionescu, pe care l-am xeroxat și broșat în 20 de exemplare. Prin septembrie sau octombrie același an i-am dus un exemplar și Părintelui Anania. Revenind după două săptămâni într-o vizită, așteptam nu un verdict, ci o părere, care mă interesa foarte mult. Vizita, fără să fie una armenească, fiindcă m-am ridicat la 10 sau 11 seara, a decurs după tipic, cu discuție interesantă și două-trei rânduri de cafele, fără ca să aflu ceva despre textul meu. Abia când am ajuns în vestibul, înainte să ies pe ușă, Părintele Anania mi-a mărturisit că îi plăcuse foarte mult, adăugând după o scurtă pauză, cu arătătorul ridicat în sus: „Acum, duhul lui se bucură”.

*

Anul 1992 Părintele Anania l-a petrecut mai mult la Văratec, iar în decursul lui mi-a trimis două scrisori scrise de mână, numai adresa de pe plic fiind bătută la mașină… De aceea mare mi-a fost surprinderea când am auzit, în ianuarie 1993, în receptorul telefonului, glasul Părintelui profesor Mircea Păcurariu spunându-mi: „Domnu’ Dan, Ardealul îl vrea pe Părintele Anania!” Ceea ce, acum se știe, s-a întâmplat în ședința Sfântului Sinod întrunit peste câteva zile în sesiunea de iarnă. Mi-a plăcut să constat prețuirea reciprocă și superlativă dintre marele istoric și chiriarhul Clujului. Aveau și puncte de vedere comune, precum în cazul acelui nefericit „fenomen Vladimirești”, care a dăunat atât de mult Bisericii. Aceeași părere o avea, de altfel, și Părintele Stăniloae.

*

Era în 1987 sau ’88, spre sfârșitul anului, când Părintele Anania – mă invitase să-i fac o vizită – a observat că sunt abătut. I-am mărturisit motivul: își luase zilele un scriitor, redactor la o revistă literară, care se purtase foarte frumos cu mine. Omul suferea de o boală psihică; fusese de mai multe ori internat în spital…

– Dacă suferea de o asemenea boală, atunci nu mai este vina lui pentru ce s-a întâmplat. Am aflat cu acel prilej că o fată sau o femeie care își ia viața pentru a evita siluirea este absolvită de Biserică. Auzind asta, m-am întrebat în gând dacă nu ar trebui să fie inclus în aceeași categorie și partizanul anticomunist care a recurs la glonț pentru a evita umilința, batjocura, chinul și execuția.

*

Există un vers foarte frumos al lui Alexandru Philippide: „O, câte lucruri au rămas nespuse!…” pe care nu pot să nu-l leg de Părintele Anania. Dar mai degrabă e vorba de lucruri nescrise, pentru că deținătorul lor le-a comunicat prin viu grai și aș așeza pe primul loc fabuloasele cuvinte adresate de maica Achilina în dimineața zilei de 6 martie 1953 Patriarhului Justinian: „Bucurați-vă, Înaltpreasfințite! A murit Stalin… Ce-or mai trage acum dracii de sufletul lui!”

Dan CIACHIR