Omul civilizat și grija pentru suflet

În lumea în care trăim noi, două patimi sunt dominante și ele îi subjugă pe mulți oameni. Este vorba de iubirea de avere și iubirea de plăcere.

Dacă ne uităm cu atenție în jur, multă lume, să nu spun că majoritatea oamenilor, sunt obsedați de aceste două patimi. Nu știu care o fi  pe primul loc. E adevărat că e și multă lume ce trăiește în sărăcie, care trebuie să se zbată pentru a răzbi în viață, numai că și cele două ispite sunt foarte tentante și îi atrag pe mulți.

Trăim într-o lume materialistă și senzuală. Nu putem sluji și lui Dumnezeu și diavolului. Trebuie să ne decidem: ori cu Dumnezeu, ori cu mamona.

Acum, sigur că ni s-ar putea da o replică, ni s-ar putea spune că trăim în alte vremuri, că societatea noastră este o societate de oameni civilizați, oameni care au nevoie de multe: de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte; și toate acestea cer efort. Părinții trebuie să-și crească copiii și nu pot face lucrul acesta fără să aibă un venit decent. E adevărat, numai că omul civilizat, plecând de la ceea ce am spus, poate derapa de la cale. De aceea, referitor la „omul civilizat”, așa cum am vrea să fim cu toții, dar punând ghilimele de rigoare, unul dintre bărbații de seamă ai neamului nostru, Ernest Bernea, cel care și-a plătit crezul politic și religios fiind închis, scriind o carte de eseuri s-a oprit tocmai la „omul civilizat”, numai că a pus și el ghilimele. Când e vorba de omul civilizat, așa cum l-a surprins Ernest Bernea și cum, din păcate, ar putea să fie și astăzi, trebuie puse ghilimelele. Iată ce medita Ernest Bernea:

„Omul civilizat este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul, să-l trăiască prin toate simțirile trupului atât de rafinate de civilizația aceasta, de care suntem atât de mândri. A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura și exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni. Iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă milenii. Ce va fi  mâine nu-l interesează pe acest «om civilizat». Din partea lui poate să se frângă și osia cerului. Ce va fi  mâine? Vom trăi și vom vedea. Totul trebuie consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat și neroditor din noi. Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure și mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor. «Omul civilizat» n-are ce face cu ele și nu le caută și nu le cultivă pentru că nu umblă după himere. Acest om, îndobitocit de binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, își duce viața cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime. Drama începe, însă, acolo unde prezența sa este activă; el retează elanuri, compromite credințe, îngenunchează frumusețea și omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care refuză și el să îl primească”.

De aceea își punea Ernest Bernea întrebarea: „Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce ești uneori atât puternic ca să îi strivești pe ceilalți?”

Vedeți deci, că această problemă ne-o pune și evanghelia. Omul care, deși nu o declară, este foarte atașat de cele materiale, îl slujește pe mamona. Ori nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona.

Pe lângă faptul că dorim să fim civilizați, noi pretindem că suntem și evlavioși. Bineînțeles că o urmă de evlavie avem, pentru că altfel nu s-ar explica preocupările noastre religioase. Avem o urmă de evlavie, însă îi tăgăduim puterea. Sigur că această urmă de evlavie ar putea fi cultivată și am ajunge niște oameni plăcuți lui Dumnezeu. Numai că, de multe ori, ne oprim la formalisme și aparent dorim să ne arătăm în fața oamenilor ca filantropi, ctitori și donatori.

Acum, să vedem, care e soluția problemei? Nu trebuie să creadă cineva că suntem negativiști și că îl criticăm doar pe „omul civilizat”, robit de iubirea banilor și de dragul plăcerilor trupești. Omul are nevoie și de bunuri materiale, lucru pe care ni-l spune și Sfânta Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4; 4). Observăm din acest cuvânt că omul are nevoie și de pâine. Soluția ne-o dă Sfântul Apostol Pavel, în Epistola 1 către Timotei, în capitolul 6, începând cu versetul 7, învățându-ne că, față de bunurile materiale și față de desfătările din lume, trebuie să avem o dreaptă judecată.

Iată ce zice sfântul Pavel: „Noi n-am adus nimic în lume, tot așa cum nu putem nici să scoatem ceva din ea afară. Ci, având hrană și îmbrăcăminte, cu acestea vom fi  îndestulați”. Auziți, pentru un trai decent, avem nevoie de hrană și îmbrăcăminte, avem nevoie de strictul necesar. „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită și în curse și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și-n pierzare, pentru că iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri”.

Nuvela „Moara cu noroc” (a lui Ioan Slavici), vorbește despre un om, un foarte bun creștin, care era harnic și avea de toate. Necazul a început când a fost robit de cele materiale, pentru că atunci toate s-au făcut, până la urmă, praf. Iată ce concluzie trage Ioan Slavici: „Liniștea colibei tale te face fericit”. Așa cum zice Sfântul Pavel, dacă avem mâncare și îmbrăcăminte pentru noi și pentru copiii noștri, ne este de ajuns, pentru că „liniștea colibei tale te face fericit”.

† Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI