Observator teatral | Visul de a deveni actor

La Reactor-ul clujean de creație și experiment s-a instalat definitiv stilul fragmentarismului reformator ca structură dramaturgică sinergică, stil suscitat și resuscitat scenic, cu ardoare și perseverență diabolice mai presus de orice închipuire. Inovația înainte de toate e deviza lor! Asta nu trebuie să ne mire prea mult, deoarece, de altfel, tot ce ține de creație iconoclastă, de inovație radicală și ruptură față de trecut, vine de la diavol. Vezi Doctor Faustus de Thomas Mann. Reactor-ul  și-a creat un bun renume din acest mod novator de a crea spectacole, ieșind din șabloane prăfuite. Și continuă să producă montări ce au în miezul lor acest sâmbure vitriolant al libertăților depline de expresie.

După ce au decretat moartea teatrului „celui vechiu și nașterea celui nouu” în spectacolul-manifest Dă-te din Soare, făcându-ne părtași la înmormântarea lui cu coroane funerare și tot dichisul, iată că un nou proiect pe această temă se derulează provocator fiind susținut de îndrăzneața trupă de actori sau studenți-actori ajunși la diferite nivele de maturizare artistică. În realitate necopți, dar plini de avântul dobândirii unui statut artistic viabil. Tineri la vârsta când trăiesc senzația că idealurile și implementările lor vor sparge cerul. Așa să fie? Iată, este vorba acum despre Visul (de a deveni actor), derivat din repetițiile imaginate la Visul… shakespearean și nu numai. Vis agrementat cu mulțime de cânticele în versuri și rime. Autoarea textului este aceeași Alexa Băcanu care a scris, a conceput și colajul Dă-te din Soare, fantezie barocă la fel de aiuritoare, continuând introspecția cinic-acuzatoare și persiflantă în măruntaiele profesiei. Text născut în urma cercetărilor mediului, asamblat din experiențele unor studenți la facultățile de profil care se pregătesc să devină actori și trec prin furcile caudine ale devenirii lor. Regia aparține lui Dragoș Alexandru Mușoiu și se pliază simptomatic pe structura distopică a scriiturii și a glisării în musical. Căci visul e nu numai colorat cu amăgiri, dar și îndulcit cu muzică. Distribuția e formată din 13 actori de o vitalitate specifică vârstei, care evoluează dezinhibant, aplicat și inteligent, cântă minunat și se prezintă firesc cu numele real la început, subliniind că „teatrul e o minciună”. Numele lor în ordine alfabetică sunt: Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța. Înzestrarea vocal-muzicală a actorilor asigură un nivel competitiv musicalului, alcătuit cu fragmente din 11 compozitori. Scenografia lui Mihai Păcurar e extrem de simplă: un podium central, gradene în fundal și două stative cu bluze pe umerașe, situate în dreapta și stânga scenei. Coregrafia aparține lui Sergiu Diță iar pregătirea muzicală lui Adonis Tarța. Muzica, eclerajul (Cătălin Filip) și sonorizarea (Radu Boancă) asigură omogenizarea fragmentelor într-un discurs coerent, adesea antrenant.

Problema centrală a musicalului Visul, extrasă din repetițiile la un virtual spectacol cu Visul unei nopți de vară în cadrul facultății de teatru, este interogarea lansată de regizor și preluată individual de fiecare actor: care este relația mea cu teatrul? de ce sunt aici? de ce am ajuns aici? cine sunt eu? corpul meu e al meu? De fapt sunt întrebări-săgeți enunțate ca atare, în contextul căutării personalității. Sunt întrebări indiscrete, dure, încorporate în adevăruri și dezvăluiri delicate. În cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, spectacolul atacă direct probleme ca intimidarea studenților nedeprinși cu lupta pentru putere și afirmare, hărțuirea sexuală, abuzul fizic și psihologic exercitat asupra lor în interiorul facultăților cu profil artistic. Intimidarea unor studenți în construirea unor scene se aseamănă cu lucrul lui Andrei Șerban la Visul… lui pe scena Naționalului clujean, insistențe regizorale povestite de Eugenia Sarvari în Ariel din spatele scenei. Desigur, aici Doru Taloș luând înfățișarea unui profesor-maestru cu rol de guru, care-și manifestă discreționar și violent „abilitățile” educative. Abuzurile sunt resimțite de toți studenții care îl divinizează pe Maestru ca cei din Dă-te din Soare, care pică realmente pe jos în fața „genialului” Alexandru Dabija. În acest cerc tematic se fac multe insinuări, trimiteri, racordări la simboluri. Una de fațadă înaintând chiar spre celebra pictură a lui  Leonardo da Vinci Cina cea de taină  cu Doru Taloș în centru și cei 12 adepți ai doctrinei (teatrale) de o parte și alta a unui Iisus laicizat. Scena amintește și de o secvență din Viridiana lui Bardem. Nu e regizorul Dumnezeul creării lumii spectacolului? Deci locul lui e acolo între adepții lui.

Desigur, ar merita să fie evidențiate toate contribuțiile actoricești puse în mișcare, dar spațiul tipografic nu ne permite. Aspecte conflictuale ale relației student-profesor înregistrează mai ales Noemi (Emőke Pál) și Narcis (Radu Dogaru). La Emőke Pál prevalează perseverența credinței în vis, la Radu Dogaru tensiunea confruntării. Adonis Tarța e un adorabil copil simpluț de la țară, pe nume Robi, care vorbește frecvent la telefon cu mama și bunica, până când aceasta din urmă moare. Tragismul se instalează abrupt. Maestrul, impresionat de suferința lui, îi șoptește providențial la ureche: „Numai oamenii mor. Teatrul nu moare” pentru ca în momentele următoare să cadă sentința murmurată de toți cei prezenți pe scenă, ca un fel de concluzie ironic-realistă referitoare la decadența artei spectacolului. Adică: iată ce a devenit teatrul în ziua de azi! Dar poezia ce a devenit? mă întreb în continuarea acestei insinuări. „Ați omorât teatrul. Înainte era altfel” se spune sincer, dar și autopersiflant. Corect, dar care sunt perspectivele? Ce punem în loc? Surogate? Erzaț? Corul (strict actualizat), urcat pe gradene, amplifică repetitiv dramele celor implicați în procesul de formare profesională și perpetuează senzația de rezoner obiectiv al mesajelor. Visul de la Reactor este un vârf de lance îndreptat spre abuzurile, exagerările, derapajele petrecute în culisele teatrului și în culisele instituțiilor de învățământ cu specific artistic. Scopul e unul educativ până la urmă.

Adrian ȚION

Foto: Vlad Braga