Obiceiuri de Anul Nou în Transilvania(II)

La Vergel de Anul Nou 

Prezenţa cununii, a colacului, a inelului indică în mod cert relaţia cu ceremonialul nunţii şi, sub acest aspect, vergelul este un ritual premarital, pe când oaia, grâul, pelinaşul roşu sau, în unele variante, pelinaşul negru, ţărmuraşul sunt simboluri de altă natură, tot atât de vechi ca cele ale nunţii sau poate şi mai vechi şi care ne fac sa credem că la origine vergelul a fost un ritual mult mai complex decât îl atestăm noi astăzi.

Dacă mai adăugăm şi suma interjecţiilor, cândva posibile invocaţii, al căror rost şi înţeles astăzi s-au pierdut, afirmaţia noastră devine plau­zibilă. Probabil că obiceiul, în forma lui mai veche, să se fi structurat pe două etape succesive, analoage, a două tipuri distincte. Prima etapă putea cuprinde un ritual magic co­lectiv, cu participarea întregii obşti săteşti, în care se pre­vestea fiecărui membru norocul din anul viitor, pentru care se scotea din cofă un semn distinctiv: cheie, nasture, cercel, cuţit etc. Prezicerea se făcea pe sărbători, începând cu cea de „Sân-Văsâi”. Nu am identificat nicăieri acest ri­tual în localităţile cercetate de noi, dar pornind de la des­crierea făcută de S. Fl. Marian pentru anumite regiuni ale Moldovei, dar şi pentru Transilvania, şi considerând că ritualul a avut o răspândire generală, apoi interpretând în paralel „hora vărgelului” din Bihor cu cea a cântecului din Moldova numit şi „urare de vergel”, putem afirma că acest tip de obicei a existat şi în spaţiul de nord-vest al Transilvaniei. Varianta moldoveană a cântecului de vergel se referă la belşugul holdelor, al luncilor, fertilitatea oilor, vacilor etc. În Bihor formula e scurtă, închistată, aproape ermetică, simbolurile abia sugerate:

„Drine, doamne, drine

Că luncile-s pline

Dă grâuri galbene

Şi dă uăi sărine”.

Formula de început „drine, doamne, drine” este probabil o invocaţie de rodire: „Dă-ne, Doamne, roade”, iar prin procesele de metateză şi afereză a devenit „drine, doamne”. Menţionăm că în cântecul de vergel din Moldo­va apare forma „iradia, doamne” sau alteori „irodia, doamne”. Desigur etimologia şi evoluţia formulei poate suscita discuţii, iar înţelesul ei să fie altul. Părerea şi de­monstraţia noastră însă porneşte de la variantele din alte ţinuturi, iar apropierea se face doar în această idee. Mai adăugăm şi refrenul unor colinde din Apuseni „iodia, iedini, iedini”.

Formula:

„Hâş, oiţă, hâşi

Sut-on ţărmuraş

Roşu pelinaş”

poate fi încadrată tot în această variantă de vergel, deşi în­ţelesul şi simbolurile sunt ambigue, iar interpretarea lasă câmp deschis fanteziei. Varianta a doua a vergelului se re­feră la riturile premaritale şi se pare că aparţine numai so­cietăţilor de fete. În general ea se desfăşura fără petrecere şi joc şi consta doar din aceste rituri de măritiş, când fe­tele vor să afle cu cine se vor mărita. Aceste practici se desfăşoară şi astăzi pe o arie foarte largă fără să poarte numele de vergel. Ioan Ghe. Reteganul menţionează că „Vărgelatul este cunoscut în toate părţile Ardealului lo­cuite de români ca un act solemn şi misterios.

Pregătirea pentru vergelat

De aceea, pregătirea pentru vergelat în anumite cazuri se face cu anumite formalităţi”. Varianta pe care o întâlnim noi astăzi în judeţul Bihor, subzona Aleşd, este o formă conta­minată, eterogenă, în care găsim elemente din ambele vari­ante prezentate mai sus, accentul obiceiului căzând pe practicile premaritale desfăşurate însă într-o formă origi­nală, deosebită de cea din Moldova sau din alte părţi ale Transilvaniei. Obiceiul e mai aproape de varianta din Ba­nat descrisă de M. Popovici-Popa (1888): „După sfârşitul cutărui dans, când ştiu feciorii că nu e departe de a se despărţi, unul dintre dânşii aduce o cofiţă în chilia de dans, aici îşi aşează fetele câte un inel şi feciorii se duc pe rând şi iau din cofiţă inelul – fiecare fecior câte unul şi feciorul cu aceea fată joacă seara aceea, al cărei inel l-a luat din cofiţă”; autorul vorbeşte şi de o „horă a vărgelului” care se cânta în timpul desfăşurării ritualului.

În localităţile cercetate de noi am întâlnit şi alte forme ale obiceiului, în majoritatea lor axându-se numai pe petrecerea „cu ceteraşi”, cu mâncare şi băutură. O formă interesantă este şi cea din Preluca Veche din judeţul Mara­mureş, în care elementele analoage cu ceremonialul nunţii sunt evidente. Aici obiceiul cade exclusiv în sarcina cetelor de feciori (încă o dovadă că ea, ceata, a existat şi aici cu un statut multifuncţional). Cu o săptămână sau două înainte de Anul Nou, feciorii se strâng pentru a hotărî unde şi cum vor face vergelul.

Se alege în acest scop o „gazdă de vergel” şi se „tocmesc ceteraşii”. Fiecare fecior contribuie cu o sumă de bani din care se cumpără băutură şi se plătesc muzican­ţii. Se aleg doi „chemători” sau „soli” şi un „cămăraş” care are grijă de mâncare şi băutură. Să nu uităm că o ase­menea funcţie o găsim frecvent la cetele de feciori în tim­pul colindatului. Fiecare chemător îşi face un băţ „împănat” cu năfrămi, „petele şi mărgele”. Împănatul beţelor cade în sarcina fetelor. Chemătorii pornesc pe la casele gospodarilor cu fete mari, chemându-le la vergel du­pă următoarea formulă: „Pân cuvântul lui Dumnedzău spre bucuria acestui mare praznic hotărât-am să facem o veselie în locul cutare la care sunteţi rugaţi, cin­stite gazde, a slobodzî pe tânăra d-voastră mlădiţă să ieie parte; şi vă chemăm şi pe d-voastră, asemenea, să poftiţ”. Gazdele mulţumesc şi închină cu colindătorii din plosca cu băutură.

În după amiaza zilei de Anul Nou fetele şi feciorii se adună la gazda de vergel. Fetele aduc mâncare, printre care nelipsitul colac. În seara a doua a vergelului (pentru că vergelul ţine trei zile şi trei nopţi) „se răspund cinstele fetelor”, un ritual prin care chemătorul rosteşte un fel de oraţie la colac şi carne sau băutură pentru fiecare fată şi cetelor de colindători care au adus „cinstea”. Obiceiul de la Preluca Veche se reduce doar la petrecere (mâncare şi băutură) şi joc. Aici nu există nici un fel de ritual magic de măritiş, de ursită etc. Acest tip de vergel se găseşte în multe din satele cercetate de noi. În alte părţi este cunoscut numai termenul de vergel (Vechea, Livada, Şomcutu Mic) sau se dă următoarea definiţie: „vărgelu-i când să strâng oameni mai mulţi la un loc” sau „grămadă de oameni” de unde şi expresia „s-au strâns oamenii ca la vărgel”. Există apoi cântece sau strigături. Cetele de colindători fac refe­riri la acest obicei acolo unde nu se mai practică de mult timp:

„Mărs-o bade la vărgel,

Auă dracu după iei”

sau

„Haidaţ feti la vărjel

Să ne-alejem un inel

Şi-on bădiţă tinerel”.

Este evident că acest obicei care constă numai dintr-o petrecere cu lăutari reprezintă o variantă degra­dată a lui, când credinţa în ritualul magic a scăzut sau s-a pierdut cu totul, rămânând doar forma de petrecere-spectacol, care devine predominantă. Mulţi informatori ches­tionaţi au răspuns că vergelul este o petrecere, un ospăţ sau chiar bal. Practicile magice specifice variantei a doua a vergelului au rămas însă tocmai în localităţile unde obiceiul e atestat ca o simplă petrecere. Ele nu mai poartă denumi­rea de vergel şi nici nu sunt simţite ca atare de participanţi, ci ca simple vrăji sau descântece „pe ursită” sau „pe orândă”, deşi se practică la Anul Nou sau la Bobotează, adică la datele când se desfăşura vergelatul. Din cercetările întreprinse, avem însă şi informaţii că obiceiul vergelatului se desfăşura în unele localităţi la Paşti. Informaţiile noastre sunt întărite şi de afirmaţiile lui Al. Onciu care, într-un articol din revista Familia din 1866, referindu-se la comi­tatul Solnocului, menţiona: „Vergelul e-o datină străbună a poporului român din Ardeal „… În ziua dintâi a Paştilor feciorii îşi aleg un rege, iar acesta a doua zi îşi alege o regină, aceşti doi aranjează toată petrecerea”. Deci şi atunci vergelul era o petrecere, şi încă una organizată de ceata de feciori, care îşi alege un Crai Nou, aşa ca la obiceiul bricelatului. Să fie această afirmaţie, precum şi in­formaţiile noastre, un indiciu că Anul Nou se sărbătorea cândva primăvara? Noi credem că termenul de vergel aco­peră o arie largă de ritualuri şi practici ale cetelor de feciori, care se desfăşurau la data diferite, adică atunci când ceata intra în faza ei activă, la sărbătorile de iarnă, primăvară sau vara, când se invocau forţe în general bene­fice spre a înfăptui ceea ce cetele de colindători, actanţii şi întreaga colectivitate a satului îşi doreau să obţină: belşug, rodire, sănătate, dar şi aflarea ursitei, căsătoria, fericirea. Toate aceste ritualuri utilizau un obiect sacru, o vergea, o nuia, care putea fi de alun, de măr dulce, de brad, un băţ, uneori împodobit, alteori în patru dungi sau ornat şi care se putea numi după împrejurări: colindeţ, colindă, colindău, crăciun, palţău, bricela, vărjea, mătcălău, colinda-bâtu, sorcovă, suliţă de brad, băţ de căluşari, buzdugan la Junii braşoveni etc. Dimitrie Cantemir aminteşte în cu­noscuta sa lucrare Descriptio Moldaviae despre „nişte vergele în anumite ordine” folosite de participanţi la vergel „şi care cred că în dimineaţă se arată tot binele şi răul, ce are să-i ajungă în decursul anului”. Fără în­doială termenul de „vergel” sau „vărgel”, aşa cum am mai arătat, provine de la această vergea magică, plurifuncţională, iar rostul obiceiului e unul mult mai complex decât îl cunoaştem astăzi. Ca atare „vergel” se puteau numi şi practicile magice şi petrecerea de la Cră­ciun, Anul Nou, Bobotează şi riturile de primăvară, când ceata îşi alegea un Crai Nou dar şi cele de vară.

Şi, fiindcă toate aceste ritualuri comportau şi o pe­trecere, ceremonialul golindu-se de sens, această petrecere va purta denumirea de vergel. În unele cazuri, o serie de rituri şi ritualuri s-au mai păstrat şi le putem identifica în variantele de vergel prezentate mai sus. S-au păstrat cele mai spectaculoase, mai „eficiente” în concepţia poporului, adică riturile premaritale şi de fer­tilitate. Celelalte s-au pierdut.

Conf. dr. Aurel BODIU