O speranță…

Conciliul Vatican II, în constituția pastorală Gaudium et spes, prezintă parcă profetic timpul pe care îl trăim: „Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se extind, treptat, la întregul glob… astfel putem vorbi despre o adevărată transformare socială și culturală, care se reflectă chiar și în viața religioasă” (CV II, GS,3).

 Papa Francisc ne spune: „În Isus cel înviat, viața a biruit moartea. Această credință alimentează speranța noastră. Este SPERANȚA unor vremuri mai bune, în care noi să fim mai buni, eliberați în sfârșit de rău și de această pandemie. Este o speranță: speranța care nu dezamăgește; nu este o iluzie, este o speranță”. (3 apr. 2020)

A ajunge să-l cunoști pe Dumnezeu – pe Dumnezeul adevărat, cel Înviat, aceasta înseamnă a primi speranță. „A trăi cu speranță, – spune Papa Francisc – înseamnă să mergi spre o recompensă, spre fericirea pe care nu o avem aici, dar pe care o vom avea acolo. [Speranța] este o virtute greu de înțeles. Este o virtute umilă, foarte umilă. Este o virtute care nu dezamăgește niciodată: dacă sperați, nu veți fi niciodată dezamăgiți. Este, de asemenea, o virtute concretă”. Speranța nu este o idee, nu este un loc frumos, ci este întâlnirea cu Isus Hristos.

Omul este chemat de Dumnezeu la speranță. E virtutea celor ce călătoresc plini de dor ca să răspundă chemării lui Dumnezeu, de la care așteaptă totul. Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire, acea fericire care se regăsește în inima fiecăruia, care  inspiră rugăciunea și efortul personal. Ea ne spune ce să cerem și ce să facem. Speranța se traduce în iubire și rugăciune. Speranța purifică activitățile oamenilor pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor.

Cel ce speră, duce o luptă, depune un efort, având însă certitudinea biruinței. Nu pentru că idealul este ușor de atins, căci din cauza piedicilor și a greutăților eșecul nu este exclus, dar fiindcă se bazează pe promisiunile divine, pe mijloacele pe care Biserica i le pune la îndemână.

Speranța noastră se leagă și de faptul că Hristos a promis asistență Bisericii Sale până la sfârșitul lumii (Mt 28, 20); a promis ajutorul Spiritului Sfânt în timp de prigoană (Mt 10, 19), ajutor pe care Biserica primilor ani l-a experimentat în viața ei, după cum l-au experimentat mai târziu toți cei care, cu inima curată și umilă, au trebuit să-și mărturisească credința, așa cum și noi astăzi o trăim după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători; la rugăciune stăruitori” (Romani 12,12).

Așadar speranța este caracterizată de răbdare, chiar în mijlocul încercărilor și a suferințelor, ea se îndreaptă spre lucrul sperat și în același timp îl așteaptă. Astfel în a doua Scrisoare a Sf. Petru (3,12), creștinii sunt definiți ca aceia care „așteaptă venirea zilei lui Dumnezeu și o grăbesc”. Spre deosebire de cei ce trudesc și se jertfesc pentru o pace, bunăstare și fericire pământească, pentru un rai pe pământ, speranța creștină are ca obiect un eveniment viitor, care însă este deja prezent într-o formă misterioasă. Hristos a venit și ne-a mântuit. El ne-a încorporat în Împărăția Sa, încât posedăm, în mod anticipat, viața veșnică.

„Să mergem înainte cu speranță!”, așa încheie Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Apostolică Novo millennio ineunte. „Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat acum două mii de ani din iubire pentru om, împlinește și astăzi lucrarea sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-l vedea și, mai ales, o inimă mare pentru a deveni noi înșine instrumentele lui”.

Să rămânem plini de speranță și credință că Isus, cel care a murit și a înviat pentru noi toți (cf. 2 Corinteni 5,15), ne luminează și ne oferă fiecăruia putere prin Spiritul Sfânt, pentru a cunoaște fericirea veșnică, a ne mântui. Să rămânem mai departe în comuniune cu întreaga Biserică a lui Hristos, într-o continuă speranță, oferind iubire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu împreună cu Papa Francisc: „La picioarele Tale, o, Isuse al meu, mă închin și îți ofer căința inimii mele mâhnite care se cufundă în nimicul ei și în sfânta Ta prezență. Te ador în Sacramentul iubirii Tale. Vino la mine, o, Isuse al meu, și fă ca eu să vin la Tine. Inima Ta să înflăcăreze toată ființa mea, în viață și în moarte. În Tine cred, în Tine sper, pe Tine Te iubesc. Așa să fie!”.

Pr. Florin BOZÂNTAN