O personalitate înaltă, verticală – Bartolomeu Anania

Egalitarismul comercial din zilele noastre face ca oamenii să fie aduși la numitor comun, orice contribuții au lăsat în urmă. În plus, tendința care a prins, deocamdată, este să se uite valori și să se ia ceea ce este sub priviri ca singura realitate. Superficialitatea evaluării își spune cuvântul. Ea trimite în uitare personalități care au fost, iar printre cei care sunt creează ierarhii de carton.

Dacă faci cumva un sondaj în rândurile noilor generații, te poți trezi cu surpriza necunoașterii. De aceea – până când și la noi va prinde tradiția monografierii operelor și personalităților – se cuvine să ni-i aducem aminte pe cei care și-au ilustrat plenar rolurile în societate și ale căror realizări se văd ușor în jur.

Am avut privilegiul de a colabora cu Înaltpreasfințitul. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost întronizat la Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului în 7 februarie 1993, eu fiind ales rector al Universității „Babeș-Bolyai” în 30 martie 1993. În mod firesc, am avut convingerea că responsabilii Universității și ai Bisericii Ortodoxe Române din capitala culturală a Transilvaniei erau chemați să-și coordoneze eforturile. La începutul anilor nouăzeci, România își căuta din nou drumul, vremurile cereau pricepere, viziune și inovație, iar cele două instituții aveau atunci greutate în deciziile din țară. Cooperarea noastră, în fruntea celor două instituții, s-a întins pe optsprezece ani.

Mitropolitul Bartolomeu Anania era o personalitate familiarizată cu Clujul, din studenția la Medicină. După un stagiu în Statele Unite ale Americii, știa să pună în legătură creștinismul ortodox cu modernitatea. El era o personalitate care cunoștea dinăuntru funcționarea Bisericii și avea deja suportul operei proprii. Era o personalitate care asocia erudiția cu capacitatea acțiunii, atașamentul la tradiție cu preocuparea de schimbare, respectarea principiilor cu exigența de sine. Iar pe soclul acestora, venea oratorul redutabil. Toate acestea în slujba unui patriotism exigent – pe care-l echivala cu realizări durabile, ale sale și ale celor din jur.

În calitate de rector, cooperarea sa am resimțit-o ca pe un avantaj. Era avantaj, înainte de orice, afinitatea arhiepiscopului, apoi mitropolitului, Bartolomeu Anania pentru realizări temeinice. Impresionanta traducere a Bibliei, nenumăratele sale acțiuni ecleziale și culturale sunt probe. Opțiunea pentru sincronizare și convingerea că cel care-și asumă funcții publice se justifică prin ceea ce rămâne în urma sa îi erau proprii.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania știa să rezolve cu pricepere, prompt, chestiunile administrației. Exemplară a fost raportarea sa la autorități – mai ales că în România mai stăruie încă nefericita tradiție, criticată chiar la Cluj de Virgil Bărbat, de a socoti că insul ajuns într-o funcție dobândește valoare în virtutea funcției. În mod cetățenesc, dar ferm, Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a rămas vertical și știa să-și pună în valoare înălțimea sa, inclusiv culturală. El nu a vrut să interfereze cu politicile militante, dar aceasta nu l-a împiedicat să spună răspicat ce nu face o persoană demnă și ce nu este creștin.

Mărturisesc că am contat pe Arhiepiscopul Bartolomeu Anania când unii dintre cei mai mari teologi ai lumii – ortodocși, catolici, protestanți – au venit la Cluj-Napoca. În fața bazilicii San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea ne-a și spus celor care eram de la Universitatea clujeană: „eu sunt unul de ai voștri!”. Municipiul Cluj-Napoca devenise atunci un centru internațional, teologic și eclezial, remarcabil.

În Apa cea vie a ortodoxiei (2002),  Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a acuzat, cu delicatețe, dar univoc, deformările libertății la care s-a consimțit în România și „o răsturnare de valori, în care virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare, cu cât libertatea este mai generoasă, cu atât mai mari sunt foloasele celor ce o neagă”. Soluția o vedea într-o „regenerare” care să înceapă dinăuntru și care să asigure „primatul adevărului asupra minciunii, al încrederii asupra îndoielii, al curajului asupra lașității, al hărniciei asupra delăsării, al cinstei asupra corupției, al sincerității asupra ambiguității, al demnității asupra servilismului și, într-o cuprindere mai largă, al primatului spiritului asupra materiei”.

Predica Măreția Stăpânului care-și slujește supușii și adevărata democrație (din volumul Bartolomeu Anania, Predici la duminicile Triodului, 2011) este o reflecție strălucitoare asupra discuției dintre Iisus și apostoli, după ce soția lui Zevedeu i-a cerut ca fiii ei să fie puși în față în misiunea pe care și-o lua pe umeri Mântuitorul. „Principiul creștin este un principiu politic”, spunea cu vocea sa baritonală Mitropolitul Bartolomeu Anania. Iar răspunsul dat de Mântuitor la acea cerere atestă că „s-a deschis calea democrației”. Aceasta înseamnă ocuparea demnităților prin alegere, nu prin numire. Dar alegere nu prin aranjamente, ci alegere curată a celor mai vrednici. Iar „a fi ales nu înseamnă a domni, ci a sluji”. „Cel mai mare în funcție este și cel mai servitor al celorlalți”, el nu ar trebui să fie altceva decât „slugă” pur și simplu a celorlalți.

Asemenea formulări simple și categorice ale Arhiepiscopului și Mitropolitului Bartolomeu Anania nu și-au pierdut deloc din actualitate nici în zilele noastre. Sub termenii evanghelizării, la el se aflau, de fapt, meditații profunde asupra vieții societății.

Cooperarea mea cu Arhiepiscopul, apoi Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost fructuoasă. Au rămas foarte multe în urma ei, care se pot vedea la tot pasul. Aceasta deoarece Arhiepiscopul era omul înalt în orice privință, cu viziune articulată, decizie clară și adânc responsabilă. El era capabil să arunce privirea în istorie. Este de fapt privirea care responsabilizează o personalitate veritabilă.

Andrei MARGA