Nu există antidot pentru fericire

Viaţa nu poate fi o loterie, destinul nu poate fi jucat la ruletă. Am ajuns să-i apreciez pe cei care te lasă în pace atunci când eşti în dificultate şi nu te sufocă cu vorbe de îmbărbătare. Slăbiciunea umană e dată şi de credinţa că le ştim pe toate şi că cel de lângă tine are nevoie de amăgirea ta. Ne-am obişnuit să aruncăm cu vorbe în cel care suferă, să sim­plificăm totul cu neobrăzare şi fără să ne dăm seama că astfel afişăm o superioritate care jigneşte în cele din urmă.

După ce ai atins cerul, viaţa nu mai poate fi trăită altfel, e ceva ce se întâmplă o singură dată. Și dacă te-ai hrănit cândva cu fericire şi cu iubire, nu-ţi va mai fi foame nicicând. Poate doar dacă la masa sufletului se așază din nou cel care te-a umplut de dor şi patimă. Am iubit din adâncul fiinţei mele, am plâns de fericire şi am râs cu ochii larg deschişi, mi-am prefăcut sufletul într-un tun şi am azvârlit cu inima prin pieptu-mi dezgolit, am fost alintatul lumii şi cel mai iubit dintre pământeni.

N-am nicio problemă, deci, dacă destinul mi se va curma mâine. N-am nicio problemă dacă-mi voi da ultima suflare singur. Sufletul meu râde într-una, chiar dacă asta nu se vede, mâinile-mi ating când vreau ochii şi chipul drag. Mă trec aceeaşi fiori şi simt aceeaşi patimă ca la început. Cei ca mine nu pot fi lecuiţi. nu există antidot pentru fericire.

M-am săturat să stau nepăsător privind la trecerea implacabilă a timpului. M-am săturat să văd cum acesta se scurge precum nisipul ţărmului printre degete. M-am săturat să văd cum cerne viaţa şi curmă destine prea devreme. Și să aud mereu că nu ne putem împotrivi acestui hoţ de suflete. M-am săturat de prea indecentul act al resemnării.

Nu putem opri acest monstru care ne bântuie existenţa, dar îi putem pune oprelişti în funebra-i trecere. Pentru că, dacă facem asta, câştigăm răgaz. Răgaz de a fi alături de cei dragi, răgaz să prindem luna în palme şi soarele în ochi. Răgaz să râdem şi să devenim mai buni. Răgaz să mai plângem cu lacrimi grele de bucurie.

Am provocat timpul. Pistolul îmi este zâmbetul, sabia surâsul şi pumnalul vorba bună. Trag de fiecare secundă precum un sclav la galere, trag de fiecare clipă bolnav de dorinţa de a trăi. Trag de cel de lângă mine să priceapă că asta e calea. Ura şi încruntarea ne grăbesc sfârşitul. Minciuna şi nesimţirea ne deschid uşile spre golul din suflete. Spre nimic.

Să nu mai vedem desenul adânc şi aiuritor de pe frunţile noastre, să nu fim trişti că ochii devin mai grei iar pasul mai încet. Un zâmbet, un surâs şi o vorbă bună ne ţin spiritul tânăr.

Am alături și iarna de care mi-a fost atât de dor.

îmi place să-mi afund picioarele în zăpada necălcată, dar nu oricum, ci încet-încet, ca şi când aş mângâia nişte obraji îmbujoraţi de emoţie. Să aud cum pârăie ca un pepene copt. Mai întâi un pas, apoi altul, şi apoi altul. Brusc, o iau la fugă şi nu mă opresc decât atunci când aerul aspru îmi arde pieptul și albul din jur îmi ustură ochii. Îmi scot tacticos mănuşile şi-mi afund mâinile în zăpada moale. E o senzaţie incredibilă. Copilul din mine râde iar de fericire şi aruncă în aer pulberea strălucitoare.

Mă uit la norii ce parcă-i pot atinge şi mă cuprinde o dulce ameţeală. Mâini nevăzute mă apucă şi mă trag în jos. Mă învelesc într-o clipă cu plapuma moale şi grea. Și, dacă nu ar fi atât de frumos, cu siguranţă că aş vrea să adorm, fie şi măcar pentru o clipă. Și văd soarele fără putere de-asupra mea, și aud respiraţia pământului îngheţat, şi simt apăsarea imensităţii albe. E linişte şi pace. Lumea, cu ale ei, a dispărut de mult.

Îmi desfac uşor braţele. Închid ochii, şi-ţi simt degetele calde. Știam că esti aici, știam că te-ai întors. Îţi simt părul peste faţa-mi plină de steluţele reci, şi buzele apăsate peste pleoapele-mi adormite în visare. Îmi adun braţele şi te învelesc cu plapuma albă. Respirăm odată cu pământul, în cel mai frumos pat din univers. Ne iubim acolo, în căldura rece. Ne iubeşte şi pământul, şi cerul.

Sandu MUREȘAN