Noiembrie, înainte de Crăciun

Ce s-a întâmplat la sfârșitul lui decembrie 1989 ne-a adus multe. Dincolo însă de toate, ne-a adus libertatea de exprimare. Aveam brusc prilejul de a spune fără teamă ceea ce gândeam, ne-am câștigat dreptul de a protesta în stradă, de a striga ”Jos Iliescu” sau ”Monarhia, salvează România”. Au apărut ziare multe, unele cu tiraje la care astăzi editorii de presă nici măcar nu pot visa.

Ne câștigasem dreptul de a combate, de a nu fi de acord cu opinia celuilalt, și, încet, am învățat și ceea ce înseamnă respectul față de o părere contrară. Și uite așa, devenea tot mai limpede că, și la noi în țară, una dintre valorile democrației își sădește o fundație temeinică.

Ceea ce se întâmplă însă astăzi mă îngrozește. Limbajul violent, duritatea gesturilor și mai ales intoleranța față de opinia celuilalt năucește. E miros de sânge în aer, ura pune încet stăpânire pe noi, iar legea e bună doar de călcat în picioare. Dar strada are, să zicem, circumstanțe. Până la urmă, oriunde în lume, ea a doborât guverne legitime sau ilegitime, și puteri ce păreau de nezdruncinat.

Revolta vine atunci când forța pumnului, intoleranța și violența limbajului devin armele anihilării celui care îndrăznește să-și exprime decent și argumentat un punct de vedere diferit. Amenințăm și provocăm. Argumentele celuilalt sunt luate drept insulte. Ești făcut prost și idiot. Ești catalogat securist și comunist, pesedist roșu și ciumos, dacă cutezi să exprimi ceva ce vine în contradicție cu ce face și spune astăzi strada.

Și ăsta e doar primul pas. De aici până la violență, drumul este tot mai scurt.

Deunăzi, a urlat cineva la mine doar pentru că mi-am exprimat o părere. Și răcnea în așa hal de parcă îi omorâsem copiii. Este, neîndoielnic, genul de om care sunt convins că în clipa aceea, dacă ar fi putut, ar fi luat ceva în mână și mi-ar fi dat în cap. Fără nicio remușcare. Și fericit, apoi, de ceea ce ar fi realizat. Ca el sunt deja mulți, și cred că ar trebui, că a venit timpul, să ne oprim din această nebunie.

Evadez, uneori, nevăzut și nebăgat în seamă în lumea asta bolnavă, plină de ură și de violență, împins de dorința de a mai vedea și lucruri frumoase. Ș sunt fericit atunci când mai văd pe cineva zâmbind, când mai aud o vorbă bună, și când mai văd un gest frumos. Astfel de momente însă sunt tot mai puține și, atunci, mă încearcă un dureros sentiment de singurătate. Pentru că frumosul pare să nu mai incite pe aproape nimeni, pentru că frumosul plictisește, mai degrabă, ori nu mai are nimeni timp pentru el.

Pare că e imposibil să scăpăm de rugina care a cuprins viețile noastre, de stârpiturile care-și rup dinții să muște din ele, dar nu e așa. Mi-e tare greu să mai cred că ceva se mai poate schimba în bine într-o țară inundată de borhotul puturos, dar nici asta nu e imposibil.

Încă mai cred că vorba bună și gândul frumos mai au o șansă. E tot mai greu, însă, să dai de resortul care să te împingă prin borhotul amețitor. Mai visez încă la fapta bună, la compasiune, la mâna întinsă celui aflat în nevoie, și uităm că, de cele mai multe ori, schimbarea depinde doar de noi.

E o toamnă nebun de frumoasă din nou, la Cluj. Și nu e doar vântul, şi nu sunt doar culorile astea care te amețesc de frumoase ce sunt, şi nici frunzele ce se desprind vlăguite de trupul ce le-a dat viaţă peste an. Totul pare mai odihnit, mai matur, mai înţelept şi mai bun. Să nu irosim asta, din nou.

Și mai cred, încă, că avem nevoie de poezie pentru a schimba lumea, după cum avem nevoie (și) de Dumnezeu ca să ne (re)găsim iubirea și bunătatea convertite în ură, violență și nepăsare.

Altfel, azi mâine vine Crăciunul. Sărbători frumoase, oameni buni…