Muzeul prezentului și licitația diavolului

Câtă putere are răul, câtă pretinde că are și câtă putere i se dă de bună voie? Care este cea mai perfidă și eficientă armă a răului? Ispitirea nu vine, cum de multe ori și reductiv se crede, doar pentru a induce la rău, ci și pentru a nu face (ceva) bine(le). În acest sens, un păcat, nemenționat în Decalog (cele 10 Porunci) sau în alte liste ale relelor, este denunțat de sf. Iacob: cine știe să facă binele și nu-l face comite păcat. Or binele de făcut/de evitat, ascuns în desișul fiecărei zile, ni se poate prezenta foarte variat: prin ridicare dintr-o prelungită lâncezeală, prin înaintare când imboldul ar fi de abdicare de la efort, prin creștere în dauna mediocrității, prin ieșirea din anonimatul spiritului de turmă și asumarea personală a prezentului, azi, după talanții primiți.

Există diferite scenarii „clasice” candidate la „atragerea” ispitirii: când omul e slăbit, vulnerabil, manipulabil; când persoana se crede în siguranță, pe seama meritelor sau realizărilor adunate; când se pregătește să facă un lucru bun, o schimbare de viață în bine, o apropiere de Dumnezeu. Sunt situații „vizate” de ispititor.

Pe la începutul anului am putut asista la prima scenariu, „de lux”, în Evanghelia cu ispitirile la care e supus (și) Isus după 40 de zile de post. Acum, în schimb, e aproape începutul Postului Mare,  o perioadă privilegiată și ea de ispitiri, ca având potențial considerabil pentru un salt de calitate, de apropiere de Domnul.

Imediat după botez, Isus a fost condus de Spiritul în pustiu ca să fie ispitit de diavol, cerându-I-se să-Și demonstreze calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, mai întâi transformând pietrele în pâine, spre potolirea foamei sau, altfel spus, eliminarea unui neajuns (jalnică imagine despre puterea lui Dumnezeu!). Isus atenționa că mai profundă și prioritară e foamea de Dumnezeu și de cuvintele lui. În continuare, demonstrarea invocată de ispititor pretindea căutarea voită și nejustificată a primejdiei, cu aruncarea de pe templu, doar pentru a verifica declanșarea promptă a ajutorului de sus și -culmea!- mai și invocând pentru acest demers Scriptura. Răspunsul lui Isus denunța gravitatea răului de a-L ispiti pe Dumnezeu, de a-L instrumentaliza, pentru simplul capriciu al punerii în pericol, cu scutirea, însă, de consecințele care ar deriva din el (ce actuală e revendicarea libertății de a putea face orice rău fără a suporta consecințele!). În fine, a treia mostră, cu care ar fi trebuit Isus să-și demonstreze calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, era „șansa” de a primi putere și glorie de strânsură, declasându-L pe Dumnezeu în urma altui domn care să primească întâietate, prețuire, încredere. În cele din urmă, Isus, tranșând pretinsa demonstrație, dădea în vileag veleitatea și găunoșia invidiei de a avea prerogativele Atotputernicului, pe care tatăl minciunii o nutrea și o molipsea omului încă din zorii creării lui. Și dăinuie până azi, atât strădania de a lua locul lui Dumnezeu, cât și moftul de a-I cere să-și demonstreze mereu și repetat calitatea, pretându-Se la te miri ce doleanță sau naz al fiecăruia. Asta da, nu oricum, ci prin recursul la registrul minunilor! Dar minunile care sunt scop în sine, pentru spectacol, uimire, satisfacție sau ușurare, nu vin de la Dumnezeu. Minunile Lui sunt pentru schimbarea inimii, pentru dobândirea privirii lui Dumnezeu asupra realității.

Un cuvânt intrigant și chiar derutant în Evanghelie apare în contextul trimiterii apostolilor în misiunea de a predica „apropierea împărăției cerurilor”, de a vindeca și de a deschide calea Domnului. Sigur că intenția și dorința lui Dumnezeu lasă totdeauna intactă libertatea omului de a primi sau de a refuza cuvântul și darul Său. Dar sentința dată în cazul celor care refuză e deconcertantă: mai ușor va fi în ziua judecății pentru Sodoma și Gomora decât pentru aceia. Cum poate fi mai puțin gravă soarta emblemelor păcatului și depravării – Sodoma și Gomora – decât a celor care refuză darul lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, având în vedere că toți păcătuim, să spună oare Isus că va costa mai mult la judecată irosirea darurilor Sale decât încălcarea poruncilor și perversiunea? Și între darurile Sale este și singurul timp în care putem face ceea ce El așteaptă de la noi, răspunde vocii Lui, schimba ceva, lăsa clipe pentru a câștiga eternitate – timpul prezent. Irosirea prezentului, evitarea sau amânarea lui, par să însoțească și să definească multe dintre prioritățile și alegerile noastre. În ciuda faptului că – paradoxal – ne temem de necunoscuta viitorului, de amintirile pe care ni le livrează trecutul, ne agățăm de ele pentru a fugi din prezent – locul de ascultare a conștiinței și de reflecție, de bilanț și de verificare. Mulți fug după trecut – scotocind după ce le-a oferit mai bun – și/sau după viitor – în speranța de a amâna costul prezentului sau de a anticipa jinduite închipuiri și revanșe, ratând prezentul.

Deși am putem crede că ispitirea cea mai frecventă e inducerea la comiterea unor păcate concrete în situații concrete, prioritatea ispititorului este să… ne scoată din prezent! Sigur că și descurajarea și vanitatea sunt concurente justificate la podium azi. Să le confruntăm.

Ne ajută povestioara cu licitația organizată de diavol. Perspectiva slăbirii puterii sale și a unui nedorit faliment anticipat, l-a convins pe funestul tartor să scoată la mezat toate ustensilele sale, la dispoziția celui mai bun ofertant. Sigur că organizarea exponatelor a fost una pe măsură, cu întunecimi de efect, covoare, artificii, pentru a expune cât mai convingător și ispititor accesoriile diabolice. Se puteau vedea pe acolo mecanisme și dispozitive pentru toate categoriile de păcate. Mai ales pentru cele 7 păcate capitale: pachete-surpriză pentru a stimula mândria, zgârcenia, poftirea, necurăția, mânia, invidia, lenea, fără a neglija răutatea, gelozia, neiertarea, lașitatea, minciuna, violența și câte altele… Și, alături de dispozitive, munți de cataloage la zi, video, cd-uri, proiecții…, cu prezentatoare ademenitoare, desigur; etichete cu prețul ușor vizibile, cu reduceri, ca la oricare târg care se respectă. Într-un cuvânt, o panoplie impunătoare și de temut, cu toate cele necesare pentru a-și spori susținătorii, admiratorii, imitatorii și supușii. Separat de lotul principal, cel mai numeros, se afla și o vitrină misterioasă, conținând un obiect aparent inofensiv, cu aspect foarte uzat și al cărui preț era mult superior tuturor celorlalte obiecte. Cineva interesat a întrebat cum se face că ceva atât de uzat și neispititor să coste atât de mult și nici nu avea denumirea expusă. „Pentru că e cel mai util”, a fost răspunsul prompt. „Cu el pot intra – recunoștea automăgulindu-se întunecatul și întunecătorul proprietar – pot intra în conștiința omului când toate celelalte mecanisme au eșuat”. „Oho, și cum se numește?”, a întrebat interesatul. „Descurajarea”, i s-a răspuns. „O dată înăuntru, pot ajunge să fac ce vreau cu persoanele: le pot face să renunțe, să capituleze, să se blazeze, să-și abandoneze visele, să-și piardă încrederea și perspectiva, să devină frustrate și fără scop în viață. Cine e descurajat, se chinuie pe sine, se urăște și la fel pe ceilalți. Descurajarea e opusul credinței și încredințării. E foarte uzat pentru că-l folosesc mult și aproape cu oricine, fie că e vorba de laici, de preoți, de călugări, de episcop, de o mamă de familie, de un student… Și oricare ar fi nivelul credinței sale, al sfințeniei, al vârstei, acest obiect e eficient mai totdeauna. Dacă sunt lăsat să intru, am învins. Credința slăbește. Omul nu mai are încredere în nimic. Viața lui devine inutilă, fără sens… un infern!”. Și fiindcă foarte puțini știu că îmi aparține, îl pot întrebuința continuu pentru a-mi atinge scopul. Datorită utilității sale prețul descurajării e așa ridicat…”. Și de aceea chiar și azi continuă să fie în proprietatea aceluiași.

Și să nu-i dăm dreptate, după cât rău vine din descurajare, mai ales azi? De purtat atunci, în buzunarul inimii, zilnic și pretutindeni, cuvântul: Fii tare și curajos!» Nu-ți fie teamă și nu te înspăimânta, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde vei merge!” și asigurarea „Eu sunt cu voi în fiecare zi până la sfârșitul lumii”.

Alții ar susține o preferință diferită a ispititorului, amintindu-și-l pe John Milton (personajul întruchipând diavolul, interpretat de Al Pacino) din Avocatul Diavolului, care strecoară în finalul filmului replica: „vanitatea este, categoric, preferata mea”. Orice sursă sau pretext (neutru sau chiar unul aparent bun) ce îndepărtează de scopul binelui la îndemână în acel moment, potrivit capacității și datoriei fiecăruia, și apropie de calea autocomplacerii, de satisfacția personală ca scop în sine, are chipul lui John Milton, diavolul, care ispitește nu cu amenințări, ci cu măguliri. Binele e corect și just, dar cere efort. Răul, dimpotrivă, are o putere seducătoare căreia greu i se poate rezista. Însă, cu spusa sf. Petru, „este mai bine să suferiți făcând binele, dacă așa vrea Dumnezeu, decât făcând răul”.

Cu tot respectul față de „valoarea” descurajării și a vanității, e mai nocivă scoaterea din prezent. Bine, veți obiecta, dar ce rău efectiv poate fi simpla evadare dintr-un prezent ostil, negativ? Scoaterea din prezent, lucrarea preferată a ispititorului, e doar calul troian, răul îmbrăcat frumos, ademenitor și măgulitor. Însă, o dată primit, își atinge adevăratul scop în măsura în care mă exclude din singurul timp la dispoziția mea – prezentul -, când pot face ceva, pentru că trecutul nu-l mai am și nu-l pot schimba, iar viitorul nu-l stăpânesc ca să pot dispune de el de pe-acum.

Nu-i lipsesc deloc voluntari disponibili care să ajute la scoaterea prezentului din scenă: de la alcool la stupefiante, anestezice ori halucinogene, la jocuri ce creează dependența, de la grabă la nehotărâre, orice „vehicul” care poate duce la izolarea și marginalizarea prezentului e binevenit.

Printre atâtea muzee mai excentrice, cel al iluziilor la Milano, al nimicului la Aversa (pentru omagierea durerii atâtor persoane uitate), al sufletelor din Purgator la Roma, al diavolului la Kaunas, nu s-ar putea proiecta oare un muzeu al răului, făcut și primit? Dar poate fi expus răul sau trebuie păstrată oare memoria răului? Poate nu, însă un memorial al celor care au suferit din pricina lui, da. Dacă ar fi ceva trecut, exotic sau o specie pe cale de dispariție, ar fi putea fi interesant un muzeu al răului, dar el se păstrează, dezarmant de vivace și în prezent, amanetând parcă și viitorul, ba chiar ne-ar induce – paradoxal – să vrem să construim mai degrabă un muzeu prezentului, într-un perimetru bine îngrădit, greu accesibil! Să existe prezentul doar în muzeu, unde să se intre contra cost și unde să domnească persistent imboldul de a ieși mereu din el.

Să aruncăm deciși acum ancora puținului de care dispunem azi, în prezentul ce ne rezervă un bine de făcut, pe măsura fiecăruia, însușindu-ne ruga unui înaintaș ilustru (Kierkegaard) în lupta cu răpitorii din timp: Doamne, ajută-ne să trăim prezentul, să nu rătăcim în trecut. Ce a fost a fost și toată amărăciunea mea nu le va face să reînvie. Momentul prezent imediat e aproape totdeauna tolerabil. Doar nostalgia trecutului și grija de viitor îl fac insuportabil. Să ne adaptăm împrejurărilor e mult ușor decât să le supunem voinței noastre. Ajută-ne să înțelegem că a accepta darul fiecărei zile înseamnă a se lăsa călăuziți docil de Tine.

Pr. Cristian LANGA