Mitropolitul Bartolomeu la vremea anamnezelor

                                                                                                                                                          „Puterile cuvântului le știu…”

Centenarul pe care l-ar fi putut trăi alături de noi și decada trecută de când acest lucru a încetat să mai fie posibil sunt prilejuri pentru a-l chema cu emoție în gândul nostru pe cel care a scris Greul pământului.

În mediul bisericesc autohton și, din fericire, și în cel laic, numele lui Bartolomeu Anania este pronunțat cu o anumită fascinație și cu respectul câștigat de destinatarul lui prin acea nobilă trudă pe care romanticii încă o consideră talent. Versul din motto, preluat dintr-un poem din ciclul Anamnezelor, poate fi înțeles ca o mărturisire plină de smerenie și de râvnă a condeierului de autentică vocație. Pentru că, într-adevăr, a dovedit o exemplară consecvență în „a lucra pe cuvântul gândit, scris și rostit, pătrunzând în interiorul lui, trăind cu el”, socotindu-l o hrană vie pentru cel care sapă necontenit în muntele spiritului. Marea chemare, de o viață, i-a fost, așadar, literatura, arta cuvântului. Cine îi citește Jurnalele, editate postum de legatarul arhivei personale de la Mănăstirea Nicula, regretatul profesor clujean Aurel Sasu, va remarca, fără-ndoială, că sintagma „lucru literar” este omniprezentă în notațiile diaristului Valeriu Anania. Pe Arghezi l-a prețuit pentru ingeniozitatea sa lingvistică din poezie, iubea prozele lui Sadoveanu (despre care a mărturisit că nu-i lipseau de pe masa de lucru), pe ceilalți (L. Blaga, V. Voiculescu, M. Preda, Gala Galaction, A. Holban) i-a imortalizat în Rotonda plopilor aprinși, unul dintre cele mai savuroase volume de memorialistică literară din câte avem. Adept al curăției (fără a fi purist, totuși) în uzul limbii literare, se situa stilistic, după mărturia proprie, undeva între limba pură, arhaizantă, impregnată de lirism și impecabil tăiată a magistrului Sadoveanu, pe de o parte, și adopția prea generoasă pe care Gala Galaction a acordat-o neologismului în scrisul său, pe de altă parte. Textele lui prozastice emană un spirit vechi, solemn-evocator, de o plasticitate bine temperată, atașantă prin savoarea formulărilor. Fraza măiestrită prozodic, compoziția ei de amplitudine proustiană, lexicul dozat cu echilibru la confluența unor sfere semantice precum filozofia existențialistă, teologia creștină sau marea literatură de analiză psihologică fac din textele autorului nostru experiențe livrești dintre cele mai agreabile. Dramaturgia lui Anania, operă de tinerețe în mare parte, respiră aerul mitologiei baladești, al folclorului vizitat la sursă, nealterat, însă discret insuflat cu aurul spiritualității biblice și pus, alături de alte duhuri întemeietoare, în creuzetul personalității celui care a scris-o. Nuvelistica și romanul conțin „imaginea ascunsă” a poemului în proză, dublată de cea a unui povestitor dăruit, stăpân cu desăvârșire pe mijloacele expresive ale creației sale. În mare parte, versurile lui se înscriu în tradiția liricii creștine, ale cărei repere cu influențe notabile sunt L. Blaga și V. Voiculescu. Un capitol aparte al „integralei” Bartolomeu Valeriu Anania îl constituie, fără îndoială, Memoriile sale, carte mult apreciată pentru calitățile ei literare, dar mai ales pentru tonul auctorial inedit. În luminile și umbrele ei, persoana care a scris aceste pagini a fost ea însăși o intersecție a multor înzestrări, care însă și-a zugrăvit biografia cu harul autenticității totale, ceea ce a făcut ca și receptarea cărții să fie, până azi, una de excepție. În virtutea genului – proză narativ-confesivă, eclectică, incomodă adesea, cu valoare picturală pentru perioada istorică și pentru oamenii pe care-i cuprinde în țesătura ei –, dar purtând în mod natural amprenta copleșitoare a personalității autorului lor, Memoriile reflectă cu acuitate dialogul interior Valeriu/ Bartolomeu. Marcat oarecum ființial de această dualitate oscilatorie (și mărturisind-o ca atare deseori), Mitropolitul Anania chiar a dat uneia dintre cărțile sale arhitectura unei dialectici purtate de scriitorul Valeriu și monahul Bartolomeu. Am numit aici Cerurile Oltului. Scoliile Arhimandritului Bartolomeu la o suită de imagini fotografice, volum în care se găsesc strălucite reflecții pe teme iconografice creștine.

Una dintre cele mai importante realizări teologico-literare ale Mitropolitului Anania o constituie noua versiune a Sfintei Scripturi, la care a ostenit singur timp de unsprezece ani, traducând, diortosind, revizuind textul creștin fundamental în consonanță cu vârsta de acum a limbii române. Ca slujitor al cuvântului (Faptele Sfinților Apostoli 6, 4) și om de cultură creștin-umanistă, a intuit nevoia unei forme actualizate a expresiei biblice, astfel că s-a angajat la această deloc ușoară, dar apreciabilă întreprindere traductologică și de limpezire, cum spunea el însuși, a textului Bibliei. Caietele de lucru  rezultate din atelierul biblic al mitropolitului conțin variantele de traducere (cuvinte, sintagme, enunțuri din Sfânta Scriptură trecute prin lupa acribioasă a traducătorului, adnotări) care au stat la baza textului final, iar pe ultima copertă, acea imagine memorabilă a Mitropolitului Bartolomeu în compania tomurilor de versiuni în alte limbi ale Cărții, comentarii, dicționare, concordanțe și lexicoane („soborul de sfetnici”, întins pe zece metri de rafturi), lucrând concentrat între două suporturi de carte rotative. Ediția Jubiliară a Bibliei, cum a fost declarată, este prima, în spațiul cultural românesc, care conține introduceri și note exegetice. În cele aproximativ șaptezeci de pagini ale Introducerilor  și în cele peste opt mii de note infrapaginale numai cine nu vrea, nu vede măiestria teologică și scriitoricească a autorului lor. Fidel cu scrupulozitate textului original grecesc, Bartolomeu Anania a vizat, reușind, o îmbunătățire a discursului sacru sub aspectul formei. Așa cum un lingvist ori un teoretician al comunicării serios e conștient că nu există mesaj perfect inechivoc, tot așa un traducător (de orice fel, nu doar al Bibliei) își asumă fatalitatea imperfecțiunii operei lui. Și Mitropolitul Anania recunoștea cu smerenie atât valoarea ostenelilor depuse înaintea lui în această privință, cât mai cu seamă posibilitatea (necesară) a unei ediții viitoare a Bibliei românești care să aspire la noi evoluții calitative. Însă trebuie spus, fie și în treacăt, că „literaturizarea” – critica adusă, sporadic, acestei versiuni a Bibliei (opinie născută, poate, din interpretarea mărginită și superficială a unei expresii pe care autorul a folosit-o ca definiție sui generis în referirile sale la Cartea Cărților: „Biblia este modalitatea literară a Întrupării Logosului”) nu este altceva decât glasul unei puținătăți în a percepe măsurile Cuvântului divin, Care nu refuză, ci, dimpotrivă, asumă frumusețile graiului omenesc. O idee salutară a fost tipărirea în extras a Cuvântului lămuritor asupra Sfintei Scripturi, text de o remarcabilă valoare isagogică din care răzbate, pe lângă temeinicele învățături despre Biblie, deja binecunoscuta metaforă prin care autorul impulsionează subtil la cunoașterea intus et in cute, profund mântuitoare, în cele din urmă, a Scripturii: „Așa stă Biblia în fața cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în Trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaștere, trepte de inițiere; trepte de inițiere, trepte de sfințenie” .

Ca predicator, avea un desăvârșit simț al limbii. Niciun cuvânt nu suferea de aproximație semantică, nici o sintagmă nu suna câtuși de puțin redundant (este ceea ce o cugetare a înțeleptului stoic Marcus Aurelius numea „a rosti cu iscusință numai acel cuvânt care trebuie spus”), și acestea fără a cădea în capcana pedantismului verbal. Așezate într-o sintaxă impecabilă, frazele scurte, ferite de o prea mare similitudine cu planul scriptic – ceea ce în oralitate ar fi echivalat cu o nereușită –, erau puse în valoare de vocea baritonală, prevestitoare de adâncimi și tării ale sufletului. Cu o temporizare naturală a frazării, meditativă și energică în același timp, cuvintele pe care le folosea purtau însemnele micului univers genetic din care fuseseră împrumutate pentru a se armoniza în omilie. Literatul din el nutrea o convingere specială în legătură cu acestea, dovedind că le cunoaște perfect regimul ontologic. Cuvintele, spunea el într-un dialog cu criticul literar Aurel Sasu, „mor prin uzură și se renasc din anamneză, într-o perpetuă înviere” . Iată o frumoasă descriere, în cheie teologică, a conotației, acea dimensiune intensivă a unității lingvistice fundamentale care este cuvântul (verbum). În timp ce denotația poate fi localizată cu ușurință în dicționar, conotația unei vorbe, acea polisemie afectivă care se formează din vârsta cuvântului, din avatarurile lui subiective, există doar în lumea sufletească a celui care folosește cuvântul în cauză. Comunicarea uzuală se realizează cu denotații, pe când cuminecarea sau schimbul de subînțelesuri, planul în care se ating sufletele, cum ar fi spus Camil Petrescu, se întâmplă în spațiul acelei perpetue învieri a logosului nostru. Însă poate cea mai vibrantă mostră de filozofie (creștină) a limbajului pe care o avem de la neuitatul ierarh se găsește tot în volumul dialogat amintit mai sus și sună astfel: „Cuvintele au suflet, iar cu ele ar trebui să ne purtăm așa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului”. Preeminența pe care o acordăm materiei (însuflețite, iată!) din care ne plămădim enunțurile, dialogul, textele, predicile, gândurile chiar, comunicarea în genere, ne confirmă calitatea de făpturi „cuvântătoare” (încuvântate, cum ar fi spus poetul Anania) care Îl au drept chip sau model de existență pe Logosul Însuși, Fiul veșnic prin care Tatăl, „în zilele acestea de pe urmă, ne-a grăit” (Evrei 1, 1). Căutând cu sete noblețea verbului, frumusețile și puterile ce-i stau în adâncuri, pentru a le înrâuri asupra vorbirii și scrierii noastre, nu facem altceva decât „să folosim cuvântul în dumnezeirea lui”, după expresia memorabilă a celui evocat aici.

Mitropolitul Bartolomeu își dezvolta predica din nucleul fragmentului evanghelic al slujbei, narând cu savoare uneori, portretizând strălucit alteori, oferind precise explicații biblico-teologice sau glosând, atent cu nuanțele, pe marginea unor fapte sau învățături extrase din pericopa respectivă. În predicile sale se observă însă o artă a elaborației tematice, un parcurs gândit și simțit, nicidecum lăsat, superficial, în seama inspirației de moment. Colaboratori apropiați de-ai săi ne-au relatat că, în arhiva personală a mitropolitului, au fost găsite, printre alte documente literare de valoare, și caietele de predici, fapt care dovedește că ceea ce ascultau credincioșii clujeni (și noi, astăzi, grație înregistrărilor audio făcute de Radio Renașterea) din amvonul catedralei ortodoxe nu era ceva născut pe loc, fără o incubație intelectuală și duhovnicească, ci făcut, în sensul bun și temeinic al cuvântului. Omul înfrățit cu condeiul nu-și lăsa gândul să plece, ci îl muncea pe hârtie până când forma verbală cea mai potrivită avea să i se descopere. Acesta nu este altceva decât un crez artistic în manifestarea lui.

Bartolomeu Anania nu era, totuși, ceea ce se numește un predicator popular. Străin de profetismul defazat al unor vorbitori neistoviți în gâlceava lor cu lumea din care se sustrag hieratic, totuși nu cruța deficiențele spiritului contemporan, ci le înfiera cu inteligență, echilibrat și autentic. S-a păstrat mereu departe de excesele care duc amvonul în zona moralismului de paradă. Din acest motiv, predica sa cultiva și sursa metafizică, tonul sugestiv-problematizant, evocator, prin care profunditatea Evangheliei, cu infinitele ei posibilități de răscolire a mărilor lăuntrice, ajunge să transfigureze funcția elementar catehetică la care este uneori redusă în vorbirea noastră de la amvon. Reușea, în felul său, „împărțit” și totuși „nedespărțit” între prozator, poet, teolog și arhipăstor sufletesc, să ajungă la acel pe dedesubt (arghezian) al cuvântului de învățătură în Biserică. Ceea ce nu înseamnă că vorbea abstras, elitist, neracordat la realitățile imediate, inaccesibil. Nicidecum. Tocmai în asta stă minunea, vorba evanghelistului. Adică, farmecul, arta. În faptul că, deși rostirile îi erau plăcute și edificatoare, înțelese de toți, părintești și familiare, aveau și darul indefinibil de a pătrunde până în măduva sufletului. Altitudinea ideatică, armoniile pe care le găsea între cuvinte și fraze, fiorul tainic care schimbă direcția simțirii ascultătorului, toate își croiau cale în inimi mai cu seamă prin intermediul vocii lui inconfundabile. Reflectându-i pecetea de caracter, glasul i se modula, fie tunător uneori, fie aproape șoptit alteori, după stratigrafia interioară a vorbitorului, însă mereu egal în sonoritatea lui profetică. În acest ton greu de sine, răzbătător în cugete, creștea și se realiza deslușirea, revelația sensului. Este tocmai acel efect final pe care ar trebui să-l aibă cuvântul de la amvon: ascultătorul lui să plece din biserică mai degrabă cu privirea în jos – strămutată către adâncurile conștiinței –, gândindu-se la ce trebuie să se schimbe în modul său de a vedea lumea și lucrurile pentru a reflecta cu pregnanță modelul Evangheliei. Predica se salvează în acest fel de anemia spre care o împinge recursivitatea dăscălitoare, stereotipia pusă la rang de metodă, simplicitatea reducționistă, stilul „catehism dezvoltat”, cum îl numea, ironic, Părintele Andrei Scrima. Observând, bunăoară, modul de construcție omiletică al Sfântului Ioan Gură de Aur, impresia care ne rămâne nu este cea a stilului exclusiv vulgo, orientat către o popularizare rudimentară (deși minuția exegetică a marelui ierarh și limbajul simplu ar putea oglindi, fie și parțial, o asemenea caracteristică), ci a unui discurs răscolitor de cuget, vizând în profunzime resipiscența, întoarcerea la Dumnezeu, aflarea gândului învietor. Pentru acest scop, cuvântul hrisostomic încalcă uneori hotărniciile minții ascultătorilor, contrazice tiparele, adâncește, nuanțează. Predicatorul Bartolomeu Anania nu folosea apologuri facil-moralizatoare, preferând să evoce, cu o intuiție hermeneutică de invidiat, parabolele Mântuitorului sau alte aspecte relevante ale activității Lui, iar în rolul digresiunilor oratorice să așeze, cu harul său narativ inconfundabil, amintiri sau întâmplări din viața proprie. Una deosebit de sugestivă, dintre atâtea altele, judicios plasată în economia predicii și infuzată de o sensibilitate unică, este cea pe care am ales să o redăm aici. În contextul unei vibrante argumentări a rolului doxologic pe care-l au îngerii față de Dumnezeu și, după modelul lor, întreaga creație, Mitropolitul Bartolomeu scrie:

„În legătură cu aceasta, îmi iau îngăduința de a rupe un crâmpei din zbuciumata mea tinerețe (ceea ce nu fac prea des), într-o mărturie mai credibilă, poate, decât cărțile pe care le-am citit. Urmărit de poterele poliției politice ale dictaturii comuniste, mă refugiasem în pustietatea unui schit din munții Vâlcii, găzduit cu bunăvoință de singurul lui călugăr, bătrânul Veniamin, în singura lui chilie. Bătrânul plecase de vale, în sat, pentru vreo săptămână, să spovedească. Rămăsesem singur. A fi fugar e mai rău decât a fi prizonier. Fugarul trăiește într-o permanentă stare de veghe, de stres, de neliniște, din spaima de a nu fi descoperit și arestat. Pericolul, după legile de atunci, îl pândea nu numai pe el, ci și pe gazda care, în loc să-l denunțe, îi oferea adăpost și hrană. Noaptea dormeam iepurește, ziua îmi ascuțeam văzul și auzul, scrutând împrejurimile. Aveam experiență, nu aș fi fost la prima arestare. Într-o astfel de dimineață am ieșit din chilie, cu gălețica în mână, să iau apă de la izvorul din apropiere. După câțiva pași am rămas locului, încremenit, copleșit de frumusețe. De cu seară, totul fusese învăluit în neguri. Acum, după gerul nopții, răsărise soarele și toată întinderea munților era un paradis al albului pur, imaculat, inundat de o lumină care tresărea în miliarde de diamante, peste tot, din poieni, din stânci, din păduri, din jnepeni. Cuprins de extaz, am uitat că sunt fugar, am uitat de mine însumi și de toate precauțiile mele și m-am pomenit strigând cu glas puternic: «Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!» Este o zicere pe care o auziți la Bobotează, când preotul o intonează la sfințirea apei. O purtam cu mine, undeva, în straturile memoriei, dar de abia atunci, în fața dumnezeiescului spectacol, când simțeam că sunt martorul și beneficiarul luminii Creatorului, a izbucnit ea în cântare înaltă, cu ecouri până departe. Eram diacon, mai târziu am devenit preot și apoi arhiereu, dar și astăzi cred că numai atunci, pe Muntele Buila, lângă Schitul Pătrunsa, eu, nevrednicul fugar urmărit de potere, am făcut parte, pentru câteva clipe, din corul îngerilor: îmi cântam bucuria de a fi”.

Aceste notații, adiate de lirism teologic și de o fină dramaturgie a simțirii, s-ar regăsi perfect într-o creație literară, însă noi le întâlnim într-o predică. Oare de ce unii s-au pripit să proclame incompatibilitatea acestor două genuri? Iată o dovadă inatacabilă, nu singulară, despre conviețuirea cât se poate de roditoare a teologiei și a artei cuvântului (filologiei), a dogmei creștine și a poeziei limbajului sau, cu termenii vechilor înțelepți, a logosului și a pathosului. Fondul trăiește prin intermediul formei și doar iscusința desăvârșită în plăsmuirea acesteia din urmă dezleagă misterul perenității celui dintâi. Aceasta este, cred, lecția artistică, de fibră flaubertiană în definitiv, a scriitorului și a teologului Bartolomeu Anania. Este o formulă de spirit și de realizare culturală (și, de ce nu, misionară) la care Biserica ar trebui să reflecteze mai mult.

Atât în domeniul literaturii, cât și în cel bisericesc, Anania a probat o exemplară consecvență și o râvnă istovitoare pentru verticala vieții, pentru sensul ei înalt, ascensiv, tratând imundul existenței – personificat adesea de unii dintre cei cărora le dăruise încrederea lui – cu superioritatea acelei dârzenii pe care numai plămada unui om ales o poate avea. Cum se întâmplă în acest eminescian „lăcaș al pătimirii” care este lumea în care viețuim, faptul l-a costat sufletește. Poate că din acest motiv și-a revendicat uneori „noblețea de-a fi singur și dreptul la tristețe”. Însă din toate razele și negurile care i-au străbătut viața, amintirea noastră a făurit o aură imposibil de dat uitării. Dacă acestea sunt urmele pe care le-a lăsat în posteritate ierarhul clujean, în văzduhul tainic al nemuririi, Altcineva îi rânduiește locașul. Întrebarea care se naște firesc la un astfel de moment comemorativ este: Ce-i datorăm lui Bartolomeu Anania? O neuitare continuă, ca terapie pentru multele și gravele noastre relativisme, pentru trădările spirituale, pentru ce și cum nu reușim să fim. Un teolog literat și un scriitor de reală vocație, înrădăcinat adânc în solul Bisericii, iar peste toate acestea, un om al rectitudinii este, astăzi, – vom admite, dacă nu ne refuzăm sinceritatea – o rara avis. Generației actuale și celor care vin le-am face un imens bine dacă le-am îndrepta privirile către chipul celui care a fost Bartolomeu Valeriu Anania.

Pr. Marius CIOBOTĂ