Mitropolitul Bartolomeu Anania: neobositul veghetor

Neobosit veghetor al turmei celei cuvântătoare, bătrân oștean al Bisericii Luptătoare, dar de preț al culturii române, Mitropolitul Bartolomeu a fost cu adevărat un om providențial, adică un om de la Dumnezeu. Importanța apostolatului său eclezial și literar depășește cu mult posibilitățile limitate ale unei scurte evocări făcute în aceste rânduri, dar cred că nu exagerez cu nimic atunci când afirm că vlădica a fost unul dintre cei mai de seamă arhierei ai Bisericii românești din ultimul veac. 

Timp de cinci ani am avut binecuvântarea să-i fiu secretar de cabinet. Am ajuns în această slujire cu totul pe neașteptate, fără să fi visat vreodată că i-aș putea deveni colaborator apropiat. Cum aș fi putut avea astfel de aspirații, când eram un simplu student în anul doi la Facultatea de Teologie din Cluj, iar contactele mele cu ÎPS Bartolomeu se rezumaseră la câteva audiențe?

Întâia mea întâlnire cu Mitropolitul Bartolomeu a fost în duh, prin intermediul lecturilor. Volumul său Rotonda plopilor aprinși a fost una din marile mele pasiuni de elev. Așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, autorul care fascinează, capătă pentru cititor un anumit nimb, o aură strălucitoare. Bartolomeu Valeriu Anania era un nume care reverbera cu ecouri adânci cu mult înainte de a-l întâlni. Mai târziu, după ce a ajuns arhiepiscop la Cluj, am rămas fascinat de predicile sale profunde, directe și simple totodată. „Să înțeleagă și intelectualul, și baba Rada”, obișnuia el să spună despre modul în care-și calibra cuvântul de învățătură. Tocmai pentru că în Biserică îl respecta și pe savant și pe „baba” Rada, adică și pe omul învățat, și pe omul simplu, considerându-se slujitorul tuturor, fără osebire.

Să revenim însă la firul evocării. L-am reîntâlnit la începutul studenției și am avut prilejul să particip la unele audiențe în care primea tinerii din comunitatea ASCOR Cluj, în ale căror activități m-am implicat și eu. La un moment dat, m-a oprit și mi-a spus că m-a recunoscut ca fiind unul dintre cei pe care îi avea ca reper atunci când își rostea predica în catedrală. Obișnuia de a căuta din priviri interlocutori, de vârste diferite, din audiență, pentru a avea contact direct cu cei care-i ascultau cuvântul. Am simțit atunci că Mitropolitul Bartolomeu, în pofida personalității sale uriașe, este omul fineței sufletești, al observației delicate, discrete și părintești a celuilalt. De prea multe ori cei care sunt simpli, smeriți, sunt invizibili în ochii mai-marilor. Nu sunt văzuți. E ca și cum nu există. Sau existența lor se rezumă la lucruri exterioare: ce profesie au, cât „produc”, cât sunt de „eficienți”, ce folos ar aduce contactul cu ei. Acest lucru creează un sentiment de înstrăinare și de însingurare. Or, Mitropolitul Bartolomeu era acel părinte pentru care existai și contai, indiferent de cât de neînsemnat erai în aparență. Nici nu realizăm cât de important este acest lucru. Să știi că exiști pentru celălalt, că tu contezi pentru celălalt – aceasta este una din nevoile esențiale ale sufletului omenesc. Și nu încetez să dau mulțumire Preamilostivului Dumnezeu că mi-a scos în cale un astfel de arhiereu părinte.

Ei bine, așa a început ascultarea mea de secretar la cabinetul părintelui arhiepiscop de atunci și mitropolit de mai târziu. Fără să fi fost pregătit, fără să fi ajuns să-mi pun problema, darămite să-mi fi dorit. Timp de cinci ani am stat aproape de Înaltul, asistându-l în agenda sa zilnică. L-am „asigurat” din prima zi că voi face greșeli, din cauza lipsei de experiență, și că nu-mi voi putea purta crucea slujirii, dacă nu mă va sprijini. Dar i-am și mărturisit că de voi face greșeli, acestea vor fi din neștiință, nu din intenție. M-a întărit generos și mi-a transmis încrederea că va fi bine. Și tare bine a fost.

Obișnuiam să cred că relația noastră paterno-filială a decurs atât de bine pentru că, în ciuda lipsei de experiență, mă străduiam să fiu precum Apostolul Nathaniel, „fără vicleșug”. Însă acum îmi dau seama că această virtute a sincerității inimii a cultivat-o deplin Înaltul Bartolomeu însuși. Cu adevărat, iată, om lipsit de vicleșug! Transparent, deschis, având la inimă binele Bisericii, bunăvoință către celălalt, străin de mize meschine, de jocuri de culise și de pretenții fariseice!

Cinci ani de zile am fost atât de aproape de acest om, iar apropierea nu a știrbit cu nimic nimbul pe care elevul de gimnaziu i-l atribuise pe când îl întâlnise pe pasionantul Valeriu Anania în volumul său memorialistic Rotonda plopilor aprinși. Marile personalități suferă deseori de acest beteșug: arată bine de departe, ca o statuie. Dar cine se apropie prea mult de ei, cine le cunoaște intimitatea, le vede și scăderile și micimile. Uneori acestea știrbesc definitiv nimbul, aureola personajului.

Mărturisesc cu toată sinceritatea inimii că apropierea de Înaltul nu i-a știrbit cu nimic aureola pe care i-o întrezărisem pe când îl cunoșteam doar din cărți și din predici. Da, iubite frate și iubită soră, acesta este Înaltul Bartolomeu, pe care-l întâlnești în cuvintele de îmbărbătare rostite de la amvon și pe care-l simți în lectura cărților sale. Exact așa este, egal cu sine însuși, transparent, onest, o carte deschisă și întrupată.

Mai târziu, îmi amintesc cum, pe vremea când devenisem eclesiarh al Catedralei din Cluj, iar, ulterior, episcop în Scandinavia, Înaltul Bartolomeu avea un ton din ce în ce mai grav, profetic, avertizând asupra pericolelor trădării din interior a neamului și Bisericii. „În saivanele Bisericii au intrat lupii”, a tunat vlădica într-una din ultimele sale pastorale de Crăciun. Iar când a participat la hirotonirea mea întru arhiereu, a rostit liber un cuvânt cu putere multă despre chemarea la episcopie: „E bine să știi un lucru esențial: relația dintre păstor, adică episcop, și preoți, pe de o parte, dintre episcop și enoriași, pe de altă parte, este și trebuie să fie una paterno-filială. Episcopul nu este «stăpânul» (deși în limbajul liturgic ni se spune uneori «stăpân»), nu este stăpânul turmei sale, ci păstorul, îndrumătorul, conducătorul și apărătorul ei. Ne spune Mântuitorul Hristos: Păstorul cel bun își pune viața pentru oi. Păstorul sau episcopul care fuge atunci când vede lupul, se închide în casă și tremură de spaimă, nu mai este și nu merită să fie păstor! Să meargă undeva, la altă stână, să facă ascultare. Confruntările noastre mai noi sunt infiltrarea unor lupi în turmele noastre, îmbrăcați în piei de oaie. Aici păstorul trebuie să aibă abilitatea de a-i identifica și de a-i alunga din turmă, așa încât, Preasfințite Macarie, a păstori înseamnă și înțelepciune, dar și curaj! (…) Trăim vremuri în care trebuie să fim treji ziua și noaptea.”

Consider că Mitropolitul Bartolomeu a fost cu adevărat un vrednic și strașnic păstor, neobosit veghetor, ziua și noaptea, care nu a ezitat să-și pună sufletul pentru credincioși, pentru binele Bisericii și al Țării. Mă rog Preamilostivului Dumnezeu ca pilda sa să fie continuată de toți cei care se recunosc în glasul său profetic ce a sunat și răsună în pustia acestor vremuri.

+Macarie DRĂGOI,
Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord