Mesaj la ediția 10.000: Abonat ec. Amalia DIUGAN

Abonat ec. Amalia DIUGAN:

UN COTIDIAN CARE UNEȘTE GENERAȚII

Soțul meu mi-a adus pentru prima oară ziarul „Făclia”. Era în 1997, anul căsătoriei noastre. Spunea că a găsit în numărul de sâmbătă o rețeta care i-a lăsat gura apă. Rețeta mi-a ieșit la fix, dar am și citit articolele. Titluri incitante. M-a prins, recunosc. Pentru că nu erau neapărat incendiare. Titlurile nu erau senzaționale, ci izvorau dintr-o realitate imediată, adevărată. Iar realitatea e mereu senzațională. Și socialul, și politicul, și cultura. Astfel a devenit rutină și pentru mine, căci soțul meu se obișnuise încă din familie, de când era flăcău, să citesc acest cotidian.

Am fost extrem de tristă când ziarul a renunțat la 4 pagini. Cele 16 diviziuni erau mai bogate, mai… apetisante. Criza din 2008 a făcut și alte ravagii, așa că am acceptat. Cu speranța, sigur, că, va veni o zi când vor fi 32 de pagini, așa cum preconiza redactorul șef de atunci.

N-a fost să fie.

Dar și cele 12 pagini sunt un adevărat badijonaj pe sufletele noastre rănite. Soțul meu a trecut printr-un șomaj, copilul meu a trebuit să suporte o medicamentație chinuitoare, cu toții am suferit financiar, dar n-am renunțat să citim „Făclia”. De ce? Nu cred că ne-am pus această întrebare. A devenit un drog. Benefic, zic eu, Și luăm… porția în fiecare zi. Ne face pur și simplu, bine.

Acum, din păcate, copilul nostru și-a găsit rostul în Belgia. Dar mereu ne întreabă dacă am citit… Și am citit: în „Făclia”! Așa simțim și noi că e acasă. În fiecare zi, nu numai de sărbătorile rânduite din vremi.

E greu. La toți ni-e greu, vora aia. Dar sper ca „Făclia” să ne lumineze în continuare drumul. Și să ne regăsit în pace și bună înțelegere. În prosperitate și viață tihnită.