Mărturie și martiriu

Creștinismul a fost de la început o experiență. A fost experiența unui grup de oameni care s-au adunat în jurul Aceluia pe care, pe parcursul petrecerii lor împreună, L-au descoperit a fi Însăși Viața. Iar entuziasmul pascal ce i-a cuprins după Învierea Sa din morți i-a transformat în mărturisitori ai Vieții. Ei au vrut ca toți oamenii, întreaga făptură, să devină părtași la ceea ce au trăit ei.

Apostolul iubirii mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și vă mărturisim, și vă vestim, Viața de veci care era la Tatăl și s-a arătat nouă –, ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1-3).

De altfel, înainte de a se despărți de ei prin înălțarea Sa la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos i-a investit pe Apostolii săi, prin forța și puterea Duhului Sfânt, în calitatea de martori: „Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Ei aveau să înceapă această slujire în ziua Cincizecimii când, prin venirea Duhului Sfânt, avea să ia ființă Biserica și să se inaugureze misiunea creștină, funcție constitutivă esențială a Bisericii. În misiunea lor, ei au avut întotdeauna conștiința că sunt martorii Celui Înviat.

Mărturia este o cerință și o exigență internă a credinței. Cel ce descoperă credința în profunzimile ei nu poate să nu o mărturisească: „Noi credem, pentru aceea și grăim” (II Corinteni 4, 13). Mai mult, mărturia este supunere față de voia lui Dumnezeu. Când Apostolii Petru și Ioan au fost puși să dea socoteală în fața Sinedriului, ei au răspuns: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit” (Faptele Apostolilor 4, 19-20)

Când vorbesc despre mărturia apostolică, autorii Noului Testament folosesc cu precădere cuvântul grecesc martys. Acest cuvânt exprimă mai întâi experiența Apostolilor de a fi martori oculari ai Persoanei și lucrării lui Iisus Hristos. În al doilea rând, indică mărturia prin cuvânt despre adevărul Persoanei și lucrării lui Hristos, adică misiunea de evanghelizare. Mai apoi, această experiență și mărturisire apostolică își va găsi punctul culminant în mărturia pecetluită cu sângele jertfei propriei vieți, adică în martiriu: „Și îmi veți fi mie martiri” (cf. Luca 24, 48), cu alte cuvinte, „ar trebui să spuneți ceva esențial despre viața Mea și despre moartea Mea: prin viața voastră, prin moartea voastră”.

Mărturia sau martiriul este așadar participare existențială la moartea și viața în Hristos, precum zice Sfântul Pavel: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 10-11). De aceea și Mântuitorul, vorbind despre ucenicie, ca asumare a crucii zice: „Oricine va mărturisi întru mine înaintea oamenilor și Fiul Omului va mărturisi întru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 8). Sfinții Părinți au înțeles de aici caracterul sinergetic al mărturiei ce se realizează prin viața în Hristos. Ucenicul Îl poartă pe Hristos în sine. El i se oferă Acestuia ca instrument în așa fel încât Hristos Însuși să Își facă propria mărturie. Mărturia adevărată este doar în Hristos. De aceea în suferințele martirilor era prezent Hristos Care îi întărea cu o putere mai presus de fire în suportarea celor mai groaznice chinuri, iar acum trupurile lor sunt sfinte moaște hristofore sau purtătoare de Hristos. Tocmai de aceea, când părți din acestea sunt așezate la temelia unui nou altar, Biserica îi întâmpină cântând psalmul hristologic, ca și cum L-ar întâmpina pe Domnul Însuși: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Cine este acesta împăratul slavei? […] Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10).

Din primele veacuri creștine și până azi au fost nenumărați aceia care au depus mărturia sângelui. Fiecare epocă își are martirii săi. Mărturie depune însă și oricare dintre noi pe măsura slujirii Evangheliei prin viață creștină autentică trăită în iubire pentru Cel răstignit, pe măsura omorârii patimilor egoiste și a sfințirii vieții. Apostolul zice: „Cei ce sunt al lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5, 24). Calitatea vieții de creștin constituie astfel în toate timpurile cea mai puternică metodă de misiune. De aceea în Biserica Ortodoxă îi pomenim zilnic pe mucenici și pe cuvioși, pe toți aceia care, deși provin din diferite medii sociale, având diferite slujiri în această lume, și-au dedicat viața și moartea Celui iubit. În viața liturgică se realizează o comuniune, un praznic, cu toți aceia care L-au iubit pe Hristos fără rezerve, în mod curajos, până la capăt. Participarea la praznicul sfinților, care culminează zilnic prin înnoirea vieții în Hristos prin Euharistie, oferă curaj reînnoit, speranță nezdruncinată și inspirație de sus în martiriul personal al fiecărui creștin.

Mărturia creștină are azi un sens foarte larg. Ea se referă la totalitatea vieții creștine trăite în strânsă comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, prin cult, prin taine, prin spiritualitate, prin diaconie. Toate acestea sunt o continuă mărturie și ca atare o formă de misiune. Martiriul înseamnă astăzi și luptă pentru dreptate socială, egalitate, pace și libertate, pentru trăirea Evangheliei în mod plenar. Martiriul înseamnă a lua decizii în duhul evanghelic în momente critice provocate de conflictele cu puterile acestei lumi în cadrul tensiunilor structurilor sociale. Martiriul înseamnă a-ți păstra demnitatea umană în fața consumismului excesiv, a materialismului programatic care neagă orice valoare a spiritului și a libertinajului moral. În toate aceste situații, fiecare creștin participă mai mult sau mai puțin, mai conștient sau mai puțin conștient, la propriul său martiriu. Într-o lume în care tentația secularizării este din ce în ce mai prezentă, o lucrare importantă a Bisericii rămâne cultivarea conștiinței mărturisitoare, mai ales prin calitatea și sfințenia vieții creștine.

Arhim. Simeon PINTEA