Mărturia celui ce vine din pustie: Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie

În 7 ianuarie, după marea Sărbătoare a Botezului Domnului, Biserica de rit bizantin îl celebrează pe Sf. Proroc Ioan, Înaintemergător și Botezător al lui Cristos. Predicând la Radio Vatican, în ianuarie 1994, preotul greco-catolic și medicul psihiatru Pavel Camil Peteu (3 iun. 1946 – 18 dec. 2013) chema la întâlnirea cu Domnul după modelul Sfântului Ioan. Reluăm aici reflecții din această predică, adevărată mărturie de credință. Părintele spunea:

„Viața noastră este o cale spre adevăr. Cu toții dorim să știm adevărul, să mergem spre el, să trăim în adevăr. Când Isus Domnul spune despre sine că El este Calea, Adevărul și Viața, vrea să spună că toate dorințele, toate năzuințele noastre ca oameni își găsesc împlinirea în El. Adeseori Scriptura vorbește despre viața noastră ca despre o cale. Și în istoria poporului ales, Dumnezeu a trimis pe îngerii sau profeții Săi pentru a arăta poporului calea de ieșire dintr-un impas existențial, și a rânduit pe preoții Săi pentru a confirma și consolida pe această cale poporul. Misiunea prorocului (omul care spune adevărul, pentru că nu caută la fața omului spunând ceea ce Dumnezeu i-a dat să spună) și misiunea preotului care trebuie să reamintească poporului acestea și să-l îndemne să umble pe calea prevăzută de Dumnezeu, împlinind pentru aceasta sacrificiile necesare, sunt, de aceea, complementare. Deși distincte, aceste misiuni sunt îndreptate spre același scop: conducerea poporului pe calea cea dreaptă.

Botezul Domnului este văzut ca moment inițial al activității publice a lui Isus. El este precedat și pregătit prin activitatea lui Ioan Botezătorul, omul care vine din pustie și, după această întâlnire a două dimensiuni esențiale ale spiritualității, este succedat de retragerea lui Isus în pustie, unde, prin post, veghe și rugăciune rezistă tentațiilor celui viclean și, pregătit în felul acesta, revine în viața publică pentru a expune oamenilor mesajul Veștii celei bune, rezumată în esența ei prin cuvintele: Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie. Sunt exact cuvintele cu care Ioan Botezătorul își sintetizează și încheie predicarea sa. Noul și vechiul se întâlnesc pentru ca ceea ce este cu adevărat nou să continue în mod neîntrerupt și esențial ceea ce s-a încheiat cu succes ca misiune.

A preceda în timp un eveniment nu înseamnă însă a depăși acest eveniment prin valoare. Și Ioan Botezătorul era perfect conștient de aceasta. În aceasta și constă măreția lui și a tuturor celor care urmează această cale a lui Dumnezeu, prorocii și cei care în mod spiritual au preluat misiunea profetică în Biserică: monahii al căror prototip a fost întotdeauna Ioan Botezătorul: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintelor. Eu da, v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Spiritul Sfânt” (cf Mc 1,7-8).

Acest om, Ioan, prin apartenența sa la o familie preoțească era predestinat misiunii preoțești în conformitate cu prevederile Legii vechi. Nu știm de fapt nimic, cum și de ce a renunțat la acest privilegiu care i-ar fi făcut viața comodă din punct de vedere material și bucurându-se în același timp și de respectul și de stima semenilor. A renunțat și a fost dus de Spiritul Sfânt în pustie. Calea vieții adevărate începe mereu cu o pustie. Este parcurgerea unui loc gol de viață, gol de relații interumane, plin doar de singurătate. Un loc ideal pentru a te întâlni forțamente cu tine însuți și cu Dumnezeul tău. Un loc ideal unde viața redusă la esențialul ei, privată de toate consolările și facilitățile cu care civilizația modernă ne-a obișnuit dispar, și, ca și fiul rătăcit de drumul drept care a regăsit calea prin foame (post forțat), suntem obligați să ne confruntăm cu adevărul esențial al vieții.

După o viață trăită în pustiu, Ioan revine printre oameni să le spună ce a învățat acolo. Accentuarea cu care ne-am obișnuit într-atât: Vocea celui care strigă în pustie «pregătiți calea Domnului», este de citit altfel: «pregătiți în pustie calea Domnului». Repet, sensul frazei nu este acela cu care deformatorii (din nepricepere sau cei de serviciu) ne-au obișnuit, adică o predică ce răsună în gol, în pustiu, așa cum de multe ori mulți predicatori o subliniază recunoscând cu durere și amar că efortul uman de a îndrepta calea Domnului răsună în pustiu. Nu, niciodată rugăciunea, veghea și postul, cele trei lucruri recomandate, consiliate de Domnul, nu sunt zadarnice. Evident, dacă vom voi să vedem roada imediată a lor, și aceasta după imaginația noastră, ar fi o mulțime imensă care se întoarce brusc din calea sa cea rea, atunci vom fi, nu înșelați, ci deziluzionați, adică vindecați de propriile iluzii și deci reveniți în realitate.

Pregătiți în pustie calea Domnului. Acum, deci, este timpul potrivit, când suntem în pustie, când pare că nimic nu merge bine, acum, deci, este timpul profeților care strigă. Și dacă nu vor striga ei, de teamă să nu fie prigoniți sau decapitați – soarta normală a profeților (a celor care spun adevărul) – atunci vor striga pietrele pustiului pe care le călcăm zilnic.

În viața noastră de creștini, ca și în viața lui Ioan Botezătorul, ca și în cea a lui Cristos vine un moment în care dimensiunea noastră orizontală, parcurgerea vieții noastre de-a lungul celor trei etape fundamentale ale vieții – viața embrionară de dinainte de naștere, viața în lumea de aici și viața de după moarte – se suspendă pentru o clipă sau mai bine zis este transformată în această clipă, prin întâlnirea personală cu Dumnezeu. Acesta este botezul cu Spiritul Sfânt. Abia din acest moment încolo viața noastră își capătă și își conștientizează întreaga sa valoare.

Dar, nu putem crede dacă nu ne-am convertit. Tocmai în aceasta stă marea dificultate a multora din timpurile noastre. Ar vrea să creadă, dar nu pot, pentru că de fapt nu s-au convertit. Ce înseamnă să te convertești? În Sfânta Scriptură aceasta înseamnă întoarcere din drumul care s-a dovedit greșit. Pentru a vedea mai bine care este drumul drept, mulți oameni, bărbați și femei, au ales în mod voluntar calea pustiei. Au vegheat, au postit și s-au rugat și așteptarea lor nu a fost zadarnică. Domnul li s-a arătat și ei au mărturisit fiecare în felul său, dar în esență același lucru. Au spus, ca și Ioan Botezătorul sau Apostolul Pavel. Au mărturisit și nu au negat: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal. 2,20)

Să ne întrebăm la rândul nostru: Eu ce trebuie să fac? Răspunsul a fost ca și atunci și cum va fi mereu: fiecare să-și urmeze calea sa prin această pustie a așteptării, ținând în mână lumina propriei sale chemări. Viața veșnică începe aici și este o transformare a vieții noastre cotidiene în viață supranaturală, prin asumarea pustiei așa cum a făcut-o Ioan Botezătorul, cum însuși Domnul a făcut-o, nu din masochism spiritual, ci din curaj și încredere că, după spusa Apostolului Pavel, Cel care a început în noi această lucrare o va și împlini până în „ziua aceea” – ziua mare a victoriei vieții asupra morții, în care, reîntâlniți unii cu alții, vom lua parte la Banchetul etern pregătit de Dumnezeu celor care nu numai că așteaptă, dar și pregătesc revenirea Lui în glorie; a Celui care ne-a dat această biruință, a unicului Domn, căruia să-I fie gloria, cinstea și mărirea în vecii vecilor”.

V.S.