La vie en rozosin

Există grupuri, unite de interesul politic, chitite pe erodarea, treptată, a imaginii Primarului de Cluj, Emil Boc. Aceste activități prind viteză tot mai mare, dar dl. Boc, în fierbințeala prefacerilor urbane, ignoră semnele, ba mai mult, ajută cum și cât poate, ca imaginea să îi fie deteriorată, iar antipatia unei bune părți a populației, să se augmenteze zilnic.

Cum susține Primarul coborârea sa de pe soclu, „monumentul imaginarului nostru democratic”? Prin colaborarea intensă și stupefiantă, cu detractorii săi, care știu să-i spună ceea ce vrea să audă, aflați în penumbra benefică a atelierului, unde țes pânza de păianjen pentru elefantul care trebuie convins că aceasta este un hamac, întru legănarea dulcilor vise pachidermice.

La dezvelirea statuii lui Iuliu Hațieganu, a cuvântat, cu avântul binecunoscut de-acum, și Primarul Clujului, alături de personalități ale lumii universitare. De față a fost și Autorul sculpturii, Dumitru Cozma, chiar în primul rând de privitori-ascultători.
Atmosferă sublimă, profum academic. Un amănunt generos exploatat de unii membrii ai Societății „Preteni lu’ Emil”: sculptorul nu a fost invitat să spună și el, oareșce cuvinte. A fost ignorat. Acesta a fost o gafă? Nu mai contează, dar numai numele Primarului a fost pus în vitrină.

La sfârșitul lunii ianuarie a.c., statuia lui Iuliu Maniu a fost adusă la orizontala mizeriei morale, cu ajutorul escavatorului. Harnicii muncitori români au pus și florile de pe soclu, cu tricolor, pe pieptu-i de aramă și a zăcut așa, printre resturi ale șantierului, vreo 2 zile, până au tras-o într-un giulgiu. Primarul s-a apărat, indirect, printr-o narațiune de spus la gura sobei. Numele său a fost luat în tărbacă, nu cel al dirigintelui de șantier.

A fost sacționat cineva pentru toate aceste grave defecțiuni profesionale și morale? Să punem totul pe seama inculturii groase? Se poate, dar cineva a dat aceste ordine nefirești, și acela nu a fost Emil Boc. Autorii proiectelor au fost, în control, pe șantiere? Nu de alta, dar era numele lor în joc, onoarea profesională.

Cine este de vină, pentru fușereala mizerabilă din fața Teatrului Național? Desigur Primarul, nu firma prestatoare!

Toate lucrurile bune, durabile, realizate în mandatele Boc, sunt uitate, minimalizate: memoria colectivă a avut, mereu, un caracter îndoielnic.

Se acumulează, ca într-o carte albă, tot mai multe defecțiuni decizionale, cu repercusiuni în timp. Oricum se lucrează, cu sârg, la „sămălaș” și sunt adunate deja multe. Ce simțesc eu, și nu numai eu? S-a golit Clujul de suflet, dale gri, gri peste tot, ca cenușiul speranțelor scofâlcite, de zi cu zi.
Nu o spun cu patimă, ci cu o anume tristețe, strict omenească.

*
…și asupra Oradiei, prezentul a pus presiune, dar a făcut-o cu grijă, cu echilibru. S-a reconstituit un timp arhitectural, s-au regândit, din punct de vedere cromatic, fațadele, în respect față de original. Duhul arhitectural austro-ungar și-a pus pecetea pe oraș. Ați întâlnit cumva cenușiul simetric al pietonalului, agresiunea griului?

Băile Someșeni, regândite, extinse ar fi putut adăuga un procent de atractivitate Clujului. Sigur, Băile Felix atârnă greu în balanța orașului, aduc bani frumoși. Și Clujul are mari oportunități lucrative, pe turismul cultural, dar acum uniformizarea are prioritate.
De pildă, doar un soi de platani face figurație, deloc optimistă, și, sigur, nostalgia brazilor, a teilor uriași străbate sufletul clujeanului trecut de 50 de ani. A betona un parc, cum este cel din spatele Teatrului Național este o idee cuprinsă în caietul de sarcini al celor fără idei. Și-ar lăsa autorii, nepoții să se zbenguie prin parcul acela? De aceea, mai ales la sfârșit de săptămână, Parcul Central este plin, fiindcă are iarbă, are boltă de coroane.

La ce se lucrează pe malurile Someșului, ce va fi acolo, în viitorul apropiat? Curiozitatea, nu numai gazetărească, m-a îndemnat să întreb, chiar lângă Podul Garibaldi, unde moțăiau în aerul călduț de primăvară vreo 5 oameni ai muncii. Răspunsul mi l-a dat, pare-se meșterul Manole al lucrărilor din beton, un pulimflici la vreo 30 de ani: „Du-te, omule, și-ți vezi de treabă!”

Aia am și făcut, cu sufletul încălzit interior: vom avea în curând metrou, centuri ocolitoare, un Someș asigurat, betonat! Vreau să trăiesc cât a trăit Mihai Șora. Mai am la dispoziție 30 de ani, pentru dodoloațe onirice color.
Nu îndrăznesc să întreb ce va fi, după arăturile de primăvară, în Parcul 14 iulie: nu toți meșterii sunt ardeleni.

Cornel UDREA