La Dej, seară astristă cu povești

La fel ca în fiecare an, Despărțământul „Dr. Teodor Mihali” Dej al ASTRA și-a sărbătorit, la început de februarie, seniorii septuagenari, parte dintre ei fondatori, în urmă cu 33 de ani, ai Astrei Rediviva.

De data aceasta, reuniunea astriștilor, găzduită de Cercul Militar, a avut titlul generic de „Povești la gura sobei – povești frumoase și povești adevărate”, una dintre ele fiind dedicată împlinirii a 140 de ani de la publicarea poeziei „Luceafărul” de Mihai Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul anilor, până la publicarea sa, în aprilie 1883, în Almanahul societății studențești „România Jună” din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista „Convorbiri literare” și în final în volumul princeps „Poesii”, editat sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, în 1884. Trei recitări, în trei maniere diferite, au completat momentul literar al serii. Povești au generat și două filmulețe-document, realizate de Cornel Pop, despre Muzeul de Locomotive de la Dej-Triaj și Combinatul de Celuloză și Hârtie în perioada sa de glorie. Amfitrion: președintele Despărțământului ASTRA Dej, ec. dr. Radu Gavrilă, care a înmânat și diplomele de seniori.

Muzeul de Locomotive din Dej a fost înființat la inițiativa unor ceferiști pasionați, în anul 1992, și este singurul muzeu de acest fel din Transilvania. Deține peste 20 de locomotive cu aburi și electrice, multe unicate, dar și vagoane care au făcut istorie în România. Cel mai vechi exponat este locomotiva cu abur cu cremalieră, fabricată în Austria, în anul 1908, de Lokomotivfabriks AG, Floridsdorf și a circulat pe traseul Subcetate – Hațeg – Bouțari – Caransebeș în perioada 1908 – 1978. Tot aici se află expusă și cea mai puternică locomotivă cu abur construită în România, 151002, exemplar unic în țară, care face parte dintr-o serie de două unități construite de Uzinele Malaxa (1939-1941) și care a circulat până în 1971, fiind apoi conservată în Remiza Războieni înainte să fie adusă la Dej. Ceferiștii dejeni au botezat-o Mariana.

Printre locomotivele și vagoanele a căror valoare se ridică la câteva sute de mii de euro fiecare se numără și locomotiva din seria DR-52, fabricată în 1945 la Uzinele Skoda, din ordinul lui Hitler, folosită de armata germană în cel de-al Doilea Război Mondial. O altă piesă de rezistență a muzeului este o locomotivă Diesel unicat de 4.400 de cai putere, fabricată în Elveția, care în anul 1938 era cea mai puternică din Europa.

În 2013, la Muzeul de Locomotive de la Dej „a garat” și prima locomotivă electrică fabricată pentru Căile Ferate Române, în 1973, într-o uzină din fosta Iugoslavie. Mașinăria are o putere de 3400 kW, poate să ajungă la 120 km/h și este perfect funcțională. Acest tip de locomotivă a fost utilizată la tractarea trenurilor de marfă și călători de dimensiuni mai reduse.

Trebuie amintit că în muzeu se află și locomotiva 230299 care a apărut în filmul regizorului Radu Mihăileanu, „Trenul Vieții”. Locomotiva a fost construită în 1937 la Uzine Malaxa și scoate un sunet special, deoarece are un fluier făcut dintr-un proiectil de tun. În anii 1990 a fost folosită deseori la remorcarea unor trenuri de agrement.

Tot în muzeu este amenajat un vagon cu obiecte specifice activității din depou. Desigur, ar fi multe de povestit despre fiecare exponat în parte, cert este că toate locomotivele și vagoanele din muzeu sunt în stare bună de funcționare, chiar dacă recondiționarea și revopsirea lor, în culorile avute la origine, a durat uneori ani de zile. O muncă pe care ceferiștii dejeni au făcut-o cu migală și dăruire, din pasiune și dragoste pentru aceste mașinării uluitor de complexe, cu o mândrie ce a răzbătut și din istorisirile ceferiștilor Alexandru Moisescu și Constantin Marcu.

Din păcate însă, deși există Legea nr. 244/2018 de înființare a Centrului Muzeal al Locomotivelor Dej, s-ar părea că nimeni nu vrea să o pună în aplicare, în sensul de a avea personalitate juridică, astfel încât să fie separată activitatea muzeistică (inclusiv accesarea de fonduri), de cele de exploatare și reparații din depou.

Despre Combinatul de Celuloză și Hârtie din Dej se poate vorbi și se poate scrie mult, dar niciodată cu indiferență. Atâta doar că se vorbește și se scrie la timpul trecut. A existat însă un început, o etapă de pionierat, când acest combinat – care astăzi este un morman de ruine desfășurat pe 105 hectare – a pornit cu o mână de oameni tineri, nucleul din care s-au format apoi specialiștii. A fost ca un examen pe care l-au trecut cu toții, cu brio! Iar generația de azi nu va înțelege niciodată acel sentiment de mândrie pe care l-a încercat acel nucleu de muncitori, maiștri și tineri ingineri când la radio s-a anunțat că Dejul industrial a primit dimensiuni impresionante luni, 14 martie, la ora 8,00, când impunătorul combinat de celuloză și hârtie a început să producă! Se întâmpla în 1966.

Declinul combinatului, devenit SC „Someș” SA (noii proprietari fiind din 1994, Fondul Proprietății de Stat cu capital de 70% și Fondul Proprietății Private, cu capital 30%) s-a accelerat după 1996. În 1997, deși exportul a continuat, dobânzile bancare mereu în creștere, au anulat profitul. Este anul în care Guvernul acceptă măsurile propuse de FMI și implementează programul de redresare FESAL. Se liberalizează exportul la toate produsele, inclusiv la lemnul de celuloză și combinatul nu mai poate să-și asigure masa lemnoasă necesară producției. Anul următor, muncitorii sunt conștienți de situația grea prin care trece fabrica, dar continuă să lucreze conștiincioși, acceptând toate dificultățile, hrănindu-se cu o speranță destul de firavă, totuși.

În tot acest timp, Consiliul de Administrație și AGA căutau soluții pentru privatizarea societății, care avea nevoie urgentă de capital pentru retehnologizare. S-au dus tratative cu Holdingul Ion Țiriac, cu firma italiană Fornarolli și cu Jacobson din Germania. La 27 noiembrie, în cadrul unei ședințe comune, AGA și Consiliul de Administrație, ing. Ioan Ungur a demisionat din funcția de manager, începând cu data de 1 decembrie, iar din data de 1 ianuarie 1999 s-a pensionat. În ședința din 10 decembrie 1999, având avizul FPS București, Adunarea Generală a Acționarilor l-a ales în unanimitate pe ing. Gheorghe Benea în funcția de director general al SC „Someș” SA. Societatea, supusă unei reorganizări drastice, a fost scoasă la privatizare de FPS, în anul 2000 fiind preluată prin licitație de Hovis GmbH Viena. A fost anul în care șomajul în Dej ajunsese la 35%. Intrată în faliment, societatea austriacă a fost absorbită în 2002 de MFC Commodities GmbH.

În iulie 2004 grupul Serviciile Comerciale Române patronat de Ștefan Vuza a preluat unitatea, prin intermediul A1 Impex SRL. Timp de șase ani, declinul a continuat, cu scandaluri și convulsii de toate felurile, implicând mai ales zvonurile privind vânzarea combinatului de către noul proprietar. În octombrie 2010 se semnează un Memorandum de Înțelegere între SC Someș Dej și Avic International Holding Corporation din China privind investiții de aproximativ 500 milioane euro, atât în retehnologizarea fabricii de celuloză și hârtie din Dej, cât și în mărirea capacităților de producție ale acesteia, dar în iulie 2011 Ministerul de Externe al Chinei a desemnat o nouă companie care să continue parteneriatul cu SC Someș Dej, respectiv, China Paper. Nu a fost să fie și la 13 decembrie 2013, SC „Someș” SA intra în faliment. Astăzi, după 57 de ani de la transmisia radio care anunța că fabrica a început să producă, au rămas doar scheletele unor construcții, molozul și gunoaiele…

Și dacă am scris aceste rânduri despre Depoul Dej și CCH, devenite „povești” de depănat într-o seară astristă, nu am făcut-o regretând o epocă deja „istorie” pentru cei tineri, ci din dorința de a nu lăsa întunericul și uitarea să cadă asupra unei drame pe care orașul și locuitorii săi au fost obligați să o trăiască.

Magdalena VAIDA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut