Judecata de Apoi în pictura bisericilor clujene de lemn

Temă frecvent reprezentată în iconografia creștină, Judecata de Apoi este inclusă adesea și în ansamblul de pictură murală al bisericilor de lemn. În Transilvania, cele mai vechi astfel de picturi se păstrează în edificiile de zid din Sântămărie Orlea și Strei Sângeorgiu, datând de la începutul secolului al XIV-lea, iar în biserici de lemn cele mai vechi fragmente sunt din secolul al XVII-lea, evidențiindu-se câteva exemple în Sălaj și Maramureș. Monumentele istorice clujene din lemn conservă ilustrări puține sau deteriorate ale temei, însă fragmentele de la Someșu Rece, Ocolișel, Agârbiciu sau Finișel merită toată atenția.

Dacă în unele reprezentări pedeapsa divină este colectivă, în altele ea este diferențiată pe păcate, aceasta fiind considerată o tendință în iconografia post bizantină începând cu secolul al XVII-lea, care pune accent pe dezvoltarea acestor scene, pe intrarea în detaliu, pentru ca impactul mesajului să fie mai mare.

Pronaosul este locul predilect de reprezentare a Judecații de Apoi, tema însoțind alte teme moralizatoare, precum Pilda Fecioarelor sau faptele bune ale Sfântului Nicolae. Ea se adresează tuturor credincioșilor, nu doar femeilor, fiind un semn al importanței pe care tema o avea în mentalitatea colectivităților și în morala creștină. În lipsa alfabetizării oamenilor de rând, instituția bisericii era nevoită să recurgă la imagini sugestive, prin intermediul cărora să transmită mesaje puternice cu privire la păcat, abaterea de la învățăturile religioase, pocăință sau pedeapsă divină.

Studierea temei Judecății de Apoi este o foarte bună sursă documentară, căci ilustrează poziția comunităților și a bisericii față de conceptul de păcat în diferite epoci: cum erau ierarhizate acestea, care erau considerate cele mai grave, care erau pedepsele divine aplicate fiecărui păcat etc. Dincolo de limitele unor compoziții clasice, scenele pictate în lăcașurile clujene sunt diverse, variind în funcție de viziunea comanditarului și a pictorului, unele reprezentări conținând elemente de factură populară. Pe lângă scopul didactic și moralizator al acestor reprezentări, unele din ele transmit și informații despre realitățile sociale ale epocii.

Astfel, în biserica de lemn din Finișel, pedeapsa este colectivă, pictorul înfățișând personaje neindividualizate, ținute laolaltă în lanțuri de diavoli. În schimb, la Someșu Rece, pe peretele vestic al pronaosului se păstrează urmele unei ample reprezentări a Judecății de Apoi. Aici pedepsele sunt sugestiv ilustrate prin diferențierea pe păcate,  individualizarea pedepselor la specificul acestora și instrumentarul variat folosit: morarului necinstit îi sunt legate de gât două pietre de moară, lacomul care a luat pământul altuia este prins la jug, cei ce dorm duminica, în timpul slujbei, sunt pedepsiți în somn etc. Din compoziția pictată prin 1758-1768 nu lipsesc râul de foc și gura larg deschisă a unei lighioane negre simbolizând gura iadului.

În pronaosul bisericii de lemn din Ocolișel, pictorul Darie Maier din Valea Ierii a pictat în 1878 o interesantă reprezentare a Judecății de Apoi, unde sunt inedit ilustrate câteva păcate sub forma cârciumarului necinstit, a femeii care face farmece, a celei care nu face prunci sau a funcționarilor locali care adună birul. În mentalul colectiv al epocii, aceștia din urmă par să fie primii candidați la intrarea în Gura Iadului, pictorul transmițând astfel un mesaj vis-a-vis de greutățile care atârnau asupra satelor românești din  Ardeal. Deasupra intrării, o cumpănă balansează între dreptate și strâmbătate. Deși de talerul strâmbătății atârnă o piatră de moară trasă în jos de un diavol, talerul dreptății, pe care se află doar o simplă țesătură, este mult mai greu.

În 1818, cunoscutul pictor muralist Dimitrie Ispas revenea la biserica din Agârbiciu pentru a picta pronaosul, finalizând astfel ansamblul început în 1801. Aici a lăsat două scene cu caracter moralizator, adresate femeilor. În prima din ele, un diavol se ușurează în oala în care gătește o femeie, sugerând vrăjitoria, iar în a doua este reprezentată o femeie alăptând doi șerpi, o întruchipare a celor care nu fac prunci. Inscripțiile în chirilică care însoțesc cele două picturi au scopul de a facilita recunoașterea acestor reprezentări.

Din vechile cercetări aflăm că monumentul de lemn din Sânpaul păstra și el în trecut o ilustrare a Muncilor Iadului, care astăzi nu se mai poate citi, fiind prea deteriorată.

În numeroase ansambluri murale din edificiile clujene, moartea a fost pictată fie cu piele neagră, ținând o cupă într-o mână și o coasă în cealaltă, precum la Ciubăncuța sau Tăuți, fie sub forma unui schelet ce călărește un măgar, la Năsal. Pe bolta naosului bisericii din Strâmbu sunt pictați diavoli. Prezența lor în acest loc atipic este explicabilă prin faptul că edificiul este din piatră, pictura pe lemn fiind restrânsă doar în partea superioară, ceea ce a obligat pictorul la o concentrare a temelor.

Așadar, dincolo de mesajul clar legat de importanța faptelor bune care te pot feri de caznele iadului, picturile Judecății de Apoi se constituie în veritabile documente. Ele conțin informații despre viziunea particulară a comunităților față de conceptul de păcat, detalii etnografice și care țin de realitățile politico-sociale ale vremii.

Consuela BENDEA
Consultant artistic în arhitectură și artă tradițională,
CJCPCT Cluj