Între tristețe și imposibil

Spuneam deunăzi cuiva că tristețea nu este decât preludiul unei mari fericiri. În ce mă privește, iubesc tristețea într-un fel aparte, pentru că, mie cel puțin, mi se pare că ne oferă șansa să mai redevenim, din când în când, oameni.

În definitiv, tristețea este, adesea și în mod nefericit, rodul unei minți care nu vrea să accepte o realitate, alta decât cea dorită. Și atunci ne supărăm și căutăm compasiune, ba chiar pârjolim dealurile și otrăvim fântânile, astfel încât să ținem cât mai departe rațiunea. Ba ridicăm și ziduri. Cu cât mai înalte, cu atât mai bine. orgoliul trebuie protejat cu orice preț. Desigur, tu ești mereu cel vătămat și toți ceilalți au pus la cale complotul diabolic împotriva umilei tale făpturi.

Lăsând deoparte lucrurile care produc într-adevăr durere, ne-am obișnuit să căutăm o tristețe ciudată și falsă în toate cotloanele vieții. să ne afundăm și să lâncezim în depresie.

Ne place mult al naibii să ne victimizăm, să arătăm cu degetul spre altul, nicidecum înspre noi, noi, cei care avem mereu dreptate, noi cei care suntem un ­Iisus Christos al adevărului, noi cei care de când ne știm o încasăm des și pervers. Și tot nu e de ajuns.

Spuneam că văd tristețea în alt mod, nu că o neg, și pornind de la ideea că nu suntem niște prefăcuți cu nevoi sado-masochiste, Cred că e nevoie de un pic de tristețe în viața noastră. Sunetele unei viori sunt frumoase, chiar dacă arcușul îți șoptește o poveste de dragoste interzisă. Frunzele bătute de vântul de toamnă târzie sunt frumoase, deși sunt rupte brutal de trupul falnic ce le-a dat viață peste an.

Ce alegem între frumos și trist? Putem alege, însă? Și de ce să alegem? Putem să punem hotare: până aici e frumos, de aici încolo e trist? Și de ce am fi triști? Mă încumet să spun din nou că avem nevoie să trecem prin asta din când în când pentru a ne regăsi, pentru a coborî iar la nivelul primar al ființei umane, pentru a redescoperi sentimente și stări, fie ele de furie sau izbândă, de deznădejde sau de frică. Da, rămân la părerea că tristețea poate fi cea care să aducă bucurie. Că trebuie să trăim totul fără să ne gândim la bariere ridicate de alții, la prejudecăți și principii care nu au decât darul de a ne face prizonierii unei lumi aflate pe drumul abrupt către pierzanie.

În a lui „Primăvară neagră”, Henry Miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

Și atunci, dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?

Mă întreba cineva drag mie de ce scriu editoriale pesimiste, de ce nu scriu de lucruri care bucură lumea, de unde tristețea mea? Sunt un om obișnuit, și culmea unul mai degrabă optimist, dar care pune răul înainte pentru că, altminteri, asta m-ar duce într-un final la acceptarea eșecului. Sunt agitat adeseori, dar și veșnic nemulțumit de mine.

Spunea cineva că nu se poate să negăm imposibilul, că în lipsa lui nu am mai crede nici măcar în Dumnezeu, că dacă totul ar fi posibil nu am mai crede în minuni. Și tind să-l cred, pentru că s-au întâmplat miracole în viața mea atunci când nu mai simțeam decât suflul rece al hăului, dar trebuie să fac în așa fel încât imposibila conviețuire cu valorile de azi să devină posibilă. Dar un lucru e cert: nu mai dau doi bani pe politică. Am fost mereu cu buletinul în secţia de vot, am pus ştampile pe unul sau altul, dar n-o mai fac. Gata. Mi-am irosit degeaba energia şi tinereţea, convins că cei ştampilaţi se gândesc la mine. Nu. nu se gândesc decât la ei şi la buzunarele care se vor umple o dată ajunşi în palatul hidos. Și n-aș nega imposibilul nici acum, când mă gândesc la clasa politică. Cum ar fi să n-o mai avem? Cum ar fi să-i lăsăm singuri în ziua în care ne cheamă iar la urne? Cum ar fi ca ziua lor să o facem doar a noastră? Să ignorăm ștampilele, să ne gândim doar la iubire, de exemplu. Să stăm cu cei dragi în jurul mesei, sau în parc pe o bancă dând bineţe tuturor. Să râdem şi să privim la noi, la ale noastre. Să-i ştampilăm pe toţi cu ignoranță și dezgust.