Interviu cu scriitoarea Doina Ruști | „A te uita în ochii unui om care te-a citit este pentru mine suprema fericire.”

Doina Ruști, cunoscută și apreciată prozatoare română contemporană, tradusă în numeroase limbi, și-a lansat de curând la Cluj cea mai recentă carte, volumul de povestiri „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” (ed. Litera, 2022). Cu acest prilej, Laura Zăvăleanu, lector univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a oferit o prezentare extrem de atractivă asupra cărții, stârnind apetitul cititorilor pentru bijuteriile lumii fanariote, vestimentare, culinare, artistice. Moderatorul evenimentului editorial a fost conf. univ. dr. Horea Poenar, de asemenea cadru didactic al Facultății clujene de Litere.

Am stat de vorbă cu Doina Ruști despre poezie, despre Bucureștiul de ieri și de azi și întâlnirile interactive cu publicul cititor, într-un interviu acordat cotidianului Făclia.

Preferatul meu a fost dintotdeauna Ion Barbu, suntem oarecum înrudiți tematic.

Reporter Făclia: În proza pe care o scrieți, aveți o substanță poetică, metaforică. Spuneți-ne care sunt poeții pe care îi citiți cu plăcere?

Doina Ruști:  Este un lung șir de poeți. Am preferințe în primul rând din literatura română. Preferatul meu a fost dintotdeauna Ion Barbu, bineînțeles cu ciclul balcanic, pentru că suntem oarecum înrudiți tematic. Am, de asemenea, o slăbiciune pentru Dimov, sunt în multe privințe legată, prin perioadă și prin educație, de Nichita Stănescu, dar și de poezia lui Marin Sorescu. Îmi place să citesc în franceză uneori Baudelaire și Paul Valéry, care e foarte dificil dar are o cadență ce mă încarcă chiar și atunci când nu înțeleg până la capăt versul.

Pâinea aceea avea un gust demențial, de pere, de mere, de fructe uitate într-un vas cu parfum…

Reporter Făclia: Din suita de personaje din epoca fanariotă asupra cărora v-ați aplecat, aveți o tipologie favorită? Sau poate un obicei care v-a rămas în mod deosebit în suflet din această broderie?

Doina Ruști: Din copilăria mea există lucruri care m-au obsedat și care apoi au intrat în romanele mele, fiind specifice zonei balcanice. De pildă, îmi amintesc, pe vremea copilăriei mă holbam cum femeile frământau pâine cu spumă de struguri, cu struguri fermentați. Pâinea aceea avea un gust demențial, de pere, de mere, de fructe uitate într-un vas cu parfum…În „Manuscrisul fanariot” am folosit amănuntul acesta. Leun, când intră în București, descoperă mirosul de pâine frământată cu struguri. E un lucru care îmi vine de-acasă, din zona aceea de pe malul Dunării. A intrat în opera mea și devine un fel de emblemă a Bucureștiului de la 1791 când Leun, personajul meu, vine la București din Salonic.

Gustul pentru petrecerile pline, demne și parfumate păstrează încă memoria fanariotă. De acolo vin.

Reporter Făclia: Credeți că Bucureștiul actual mai păstrează ceva din atmosfera acelor timpuri, din perioada fanariotă?

Doina Ruști: Da, cu siguranță. S-au schimbat formele, uneori chiar și structurile au avut de suferit, însă, în mare parte, mentalitățile, atitudinile umane, gestualitatea nu s-a schimbat deloc. Vorbind strict de partea exotică a balcanismului, cred că în București se păstrează în primul rând un spirit care este balcanic, nepăsarea, gustul pentru petrecerile pline, demne și parfumate păstrează încă memoria fanariotă. De acolo vin.

Legăturile mele cu cititorii hotărăsc, într-un fel, mersul următoarei cărți.

Reporter Făclia: Cum vă simțiți intrând în contact cu direct cu publicul cititor? Prin intermediul lansărilor dar și al cursurilor, atelierelor pe care le organizați? Mergeți periodic în școli, licee, universități.

Doina Ruști: Orice întâlnire cu cititorii nu numai că mă încarcă ci pur și simplu reprezintă modul de a obține un feedback, modul de a înțelege măsura în care mesajul meu a ajuns în lume. Există, de asemenea, în întâlnirile acestea, o anumită căldură umană pe care nu pot să o suplinesc cu nimic. A te uita în ochii unui om care te-a citit este pentru mine suprema fericire. Când mă uit la cineva, știu precis dacă m-a citi sau nu. Legăturile mele cu cititorii hotărăsc, într-un fel, mersul următoarei cărți, pentru că discuțiile pe care le am în cadrul acestor întâlniri variate, cu elevi, cu studenți, cu publicul matur, toate presupun o sumă de informații, despre mine, despre operă, despre ce se așteaptă de la mine. Și asta este foarte important. Dincolo de toate, cum spuneam, este această căldură a comunicării vii pe care nu o găsești nicăieri. Dintre întâlnirile pe care le-am avut în ultima vreme, aș menționa că am fost recent în Provence, la un festival de literatură, Désir de lire, sună frumos, și acolo am stat la o masă de scris, la masa unui mare scriitor francez, Jean Giono, și am simțit imboldul de a mă apuca de o nouă poveste. Era o căsuță undeva într-o rămășiță de pădure și m-a impresionat teribil acest lucru încât după aceea, la întâlnirea cu cititorii (pentru că au fost mai multe evenimente), nu puteam să mă detașez, rămăsesem în căsuța respectivă și continuam să trăiesc în povestea respectivă pe care o începusem. Se întâmplă de multe ori lucrul acesta și el se accentuează în momentul în care ai și public.

Totul este bazat pe întrebarea „Ce face acum personajul?”

Reporter Făclia: Scrierile dumneavoastră au un caracter vizual foarte puternic.

Doina Ruști: Am o memorie vizuală foarte bună. Dacă văd un text, chiar unul mai lung de multe ori, îl pot reproduce, am această memorie care mă ajută în scris. Într-adevăr, multă lume, mulți exegeți au observat acest lucru. De câte ori scriu, totul se derulează și în mintea mea, văd cu ochii minții, cum se zice, totul este bazat pe întrebarea ce face acum personajul. Întrebarea aceasta mă stimulează să vorbesc despre acțiuni, despre gesturi, despre ceea ce văd la un personaj și aproape să exclud aprecierile, disertațiile, parantezele pe care unii scriitori le fac în proză.

Iulia GHIDIU