Horia Bădescu și poetica ființei

Horia Bădescu este de mult o emblemă vie a Clujului cultural și literar, la temeliile afirmării creatoare a căruia a pus umărul prin revista „Echinox”, Studioul de Radio, Teatrul Național și alte misiuni diplomatice în străinătate, dar și printr-o bogată activitate civică, răsfrântă prin numeroase ipostaze identitare. Venit la Cluj din satul Aref, din apropierea Curții domnești de la Argeș, capitală a descălecătorilor intrată toponimic în memoria istorică a statului muntean, H. Bădescu a devenit la rândul său un fel de „descălecător” poetic de mare reverberație, statornicit prin poezia sa, un fel de capitală întemeietoare, prin simbolistica lui Aref/Alef(=Aleph), vocabula care consemnează prima literă a alfabetului grecesc (desemnând deopotrivă semnul semitic pentru un animal de povară), dar și întemeiere și trudă existențială a celor ce ară pământul.

La cei 80 de ani, pe care îi împlinește la 23 februarie, el poate fi socotit un descălecător și un întemeietor, prin faptul că, venind la studii în capitala Transilvaniei, la Cluj, el a nemurit orașul prin vestitul vers „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” și a întemeiat un adevărat regat al poeziei, inventând o formulă proprie de exprimare poetică cu formă fixă, ronsetul, punând totodată bazele unui cenaclu literar cu mare ecou în așa-zisa crâșmă a lui Mongolu (vezi ciclul Mongoloine). În atenția poetului a stat și balada care a ridicat-o la nivel de structură lirică europeană (mai ales în volumul Starea bizantină).

În acest volum sunt poezii autobiografice de un indelebil rafinament, precum Balada menestrelului sau Balada voivodului, care au făcut modă și i-au adus numeroși imitatori. În cercul „Echinoxiului” era socotit ca un maestru și purtător de cuvânt al ideii de noutate lirică, dobândind o faimă egală cu a unui François Villon autohton. Om al țărânii și al satului, la început, înainte de citadinizarea sa abruptă, el descinde din zariștea unei permanențe rustice viguroase, punând la baza trăiniciei lumii tocmai această identificare cu însemnele  primordialității, în care pământul, glia străbună, devine un pol esențial al schimbului de semne cu transmundanul: „Pământul e un bulgăre de seu/polar din care se prelinge greața/ un ou de ger plodește-n pântec viața;/ la El, în cer, îngheață Dumnezeu”. Aflat într-o permanentă migrație și căutare de sine, poetul ne oferă acum, la sărbătorirea lui, volumul intitulat rana ascunsă a fiecărei zile (Școala Ardeleană, 2023), un volum care îl reprezintă în plinătatea potențelor sale creatoare, atât sub raportul fondului, cât și al formei. Fondul este acomodat cu starea de angoasă trăită de omul generației actuale, amenințată de război pustiitor și de anularea identității, iar forma își descoperă voluptatea lirică prin formulări de metafore plastice, de simboluri și expresivități, care converg spre definirea unei stări lirice de o gravitate extremă, asediată de peste tot de forme oculte alte răului.

Regresul în timp amplifică durerea, sângerarea, rana. De unde apelul la metafora dominantă din cel mai recent volum, marcând trecerea poetului prin timp și spațiu. Volumul ocupă locul cinci în ierarhia ciclului esențial al poetului, Cărțile viețuirii, cu care face corp comun. Precum la Blaga, lumea înconjurătoare i se prezintă ca un univers tensionant, cutreierat de forțe contrare, un haos organizat de stihiile dominante, în veșnică înfruntare și confruntare, un cosmos fisurat, precum viața omului, care a atins pragul senectuții, al vinei și păcatului, al ceasului de bilanț în care e chemat să dea seama de modul în care și-a conceput finitudinea. Eul poetului suferă angoasa îndepărtării de sine a omului contemporan, de limanul curat al salvării.

Dimensiunea tragică a ființei umane, despre care au fost semne și în volumele anterioare, e acum dominantă, starea de destin problematic devine organică. Avem de-a face aici cu o explorare simbolică a unei gândiri tragice, obiectul unei cercetări atente, sub raport ontologic, ființial și filosofic-teologic, al posibilității de salvare, ajungem la o nouă răsucire de spirală în care nivelul cioranian e depășit. Poetul ne propune mai multe etape și variante de cunoaștere umană, având de gestionat un teritoriu plin de amenințări, ispite, rătăciri, prin apelul la un Dumnezeu caché, ambiguu și angoasant, văzut ca posibilitate de salvare nesigură, prin survolări succesive în zona incertitudinilor umane, orbecăind prin avatarurile labirintice ale cunoașterii.

Poet profund al marilor întrebări existențiale, implicat în starea semantică a religiosului și a credinței în forța cuvântului, Horia Bădescu deschide zeci de dialoguri posibile, zeci de căi de acces la un văzduh ca un coviltir ceresc, străbătut în lung și în lat de pasărea-vânt, emblemă superbă a unei inițieri totale, instituind rugăciunea drept cale posibilă a mântuirii: „Roagă-te maicii țărână,/ lumii stăpână,/ vieții și morții fântână”. Fixat în acest punct al căutării, Horia Bădescu își împlinește toposul diegezelor lirice, cu imagini fascinante, de o expresivitate verbală acaparatoare, amplificând epifaniile și reveriile fecunde ale oricărui cititor. Cu atât mai mult, cu cât ea ne propune un poet gânditor, preocupat și teoretic de problematica sacrului, întrucât sensul și rostul ființei umane este propulsat la scară cosmică, alternând „cumpeni de sublim și de urât” și îmbogățind, de la volum la volum, starea de debilitare (destrămare) și dubitare (cogitare), care e prezentă peste tot, alcătuind axa fundamentală a liricii sale.

Regresiunea adamică pe care ne-o propune e populată de o natură brută, necizelată și nerafinată („cu crengi și cu noroi”), atestând un dionisiac elementar, trăit prin implicare frenetică, de tip paradisiac, dominată de o contopire sacerdotală. Cu cât înaintăm în timp, cu atât materia poetică devine mai gravă și mai apăsătoare, atestând dezacordul deschis al ființei umane cu natura îmbolnăvită, atestată liric și prin poezii risipite în volumele anterioare Cântec de viscol, 1976, Ascunsa trudă, 1979, Recurs la singurătate, 1982, Starea bizantină, 1983, Anotimpuri, 1987, Furcile caudine, 1991, Lieduri, 1992, Fierul spinilor, 1995, Ronsete, 1995, Ziua cenușii, 2000, Pielea îngerului, 2007, Vei trăi cât cuvintele tale, 2010, Un înger răstignit pe gură, 2011 etc. până la Cărțile viețuirii în versiunea a cincea, adică aceea despre rana ascunsă a fiecărei zile.

Suferința se amplifică și dobândește regim de urgență susținută de un imaginativ  fabulos: „Pe care gând să-ți cheltuiești averea/ inimii? Timpul te-a lăsat sărac./ la poarta zăvorâtă-a unui veac/ la care orga vântului cântă tăcerea./ poemul nu-și mai află încheierea./Duc drumurile către nicăierea”. Ființa umană coboară tot mai adânc pe scara regnurilor biologice, recunoscându-și vinovăția. Rana și vinovăția vor deveni acum  termenii unei antiteze fără finalitate. Eul poetic își restrânge influența, se baricadează în sine, traumatizat de „chipurile veștejite” din jur. Dacă mundanul reprezenta altădată un reper, un punct de reazim, acum și acela e distrofic, căzut din calitatea lui de reprezentare în marginalitate: „în marginea brazdelor glodul/ uitarea de care se acoperă ființa”. Răstignirea omului, urmând pilda Iisusului sacrificat pentru noi, e inevitabilă și acoperă ca o lespede funerară orice salvare umană, acolo unde omul e condamnat pentru totdeauna, într-o stare de enormă absență a voinței, credinței și abnegației, lăsându-se în voia hazardului copleșitor, aducător al morții imanente.

Poet al profunzimilor, Horia Bădescu este un creator al unor autentice ipostaze lirice, originale și inconfundabile. De aceea îi adresăm un călduros La mulți ani!

Mircea POPA