Frumosul, dincolo de o iarnă pocită

Soarele era ieşit de mult la plimbare şi cocheta vesel cu norii. Era un pic trecut de amiază şi agitaţia oraşului mă stârnise deja. Retrăiam senzaţiile acelea în care ştiam că ceva urmează să se întâmple. Ceva ce să dea sens unei zile searbede de iarnă pocită, fără ger și fără zăpadă.

Am luat-o brusc în direcţia opusă celei în care mergeam, şi am simţit o poftă enormă de a-mi deschide ochii spre cei din jurul meu. Mergeam deja îndeajuns de încet încât să las să treacă pe lângă mine copii cu ghiozdane plumbuite în spate, adolescente cu privirea împlântată în telefoane, turişti cu ochii căscaţi la catedrala impunătoare de peste drum şi cu urechile ciulite către un ghid pe care eu nu-l zăream, dar şi doamne în vârstă care strângeau galant de braţ soţii, ce-şi purtau cu mândrie femeia iubită de veacuri prin labirintul de trupuri. Priveam uimit, admirând graţia unui asemenea cuplu, frumuseţea şi simplitatea unui lucru de care mintea noastră nu mai are nici timp, şi nici răbdare. Un burtos, unul din aceia care vara îşi sloboade grăsimile pe sub tricoul mult prea strâmt, mi-a dat un ghiont şi m-a trezit din reverie.

M-am aşezat pe banca încălzită de altcineva, şi am privit timid în jur. O fată ce-şi purta semeaţă pistruii pe obraji a îndreptat de câteva ori obiectivul aparatului fotografic înspre scena din care făceam şi eu parte. Părul roşcat i se scurgea domol pe lângă ochii mari şi scrutători. Era atât de vie şi de însetată de frumos. Știam prin ce trece, senzaţia asta mă copleşeşte şi pe mine de multe ori atunci când privesc prin obiectivul camerei. Eşti în transă, şi vezi deja lumea cu alţi ochi. Eşti sus, de-asupra tuturor, şi-ți iei libertatea de a vedea ceea ce mulţi ignoră.

Am, de acum, companie. O mamă, de nu mai mult de treizeci şi cinci de ani, mi se alătură pe banca de lemn. Vocea ei îmi gâdilă plăcut auzul. Îi cere copilului să nu se mai tăvălească pe jos, şi să alerge după porumbei. Gâlma o ia din loc vitejeşte, dar după trei paşi îşi freacă nasul de caldarâm.

Mă aşteptam ca femeia să mănânce pământul şi să ridice ghemotocul împrăștiat pe jos. dar nu. L-a privit calmă cum se opinteşte pe picioarele subţiri, şi mi-a spus aproape şoptit: „Stai să-l vezi ce face!”. Copilul, ce nu avea mai mult de trei ani, mi se întinde lung, îşi aruncă braţele în sus de parcă ar vrea să cuprindă în palmele sale lumea întreagă, îşi priveşte șmecherește mama şi, brusc, izbucneşte într-un râs din ala care te face să vrei să-l mănânci cu drag, bucată cu bucată. „Vezi, aşa face mereu, n-a plâns niciodată când s-a făcut una cu pământul. Poate, cel mult, să se ridice şi să privească nedumerit în jur”, mi-a spus femeia, ce-şi sorbea pruncul din priviri.

E îmbrăcată simplu, dar cu gust. Pardesiul desfăcut lasă să-i văd picioarele frumoase, acoperite de ciorapii negri. Femeia îşi scoate cu grijă căciula şi cu mişcări ferme, îşi revarsă părul blond peste chipul luminat de soarele scăpat de hoarda de nori.

Este, clar, femeia conştientă de puterea pe care o poate avea asupra unui bărbat, în special a unuia necunoscut ca şi mine. Nu m-am lăsat mai prejos, şi am răspuns cu un zâmbet pe măsură. Am surprins-o, plăcut impresionat desigur, că-mi fixa buzele cu ochii ei ca marea nedomolită de chemarea nisipului fierbinte. Privirea i-a urcat uşor pe nas, apoi a rămas în ochii mei o clipă ce mi-a părut o eternitate.

Am stat alături de Irina, pentru că aşa o chema, o vreme bună, încântat de inspirația ce mi-a purtat paşii pe banca din piaţa din mijlocul oraşului.

Irina a plecat, într-un final, şi am urmărit-o cu drag cum se depărta cu puiul de om fără astâmpăr de mână S-a întors pentru o clipă, şi am zărit-o clipind de rămas bun din ochii aia frumoşi ca marea.

Eram iar singur pe bancă și se făcuse liniște, de parcă femeia luase cu ea toată forfota și agitația orașului. Am (re)descoperit, însă, că frumosul e  mereu în preajmă, la fiecare pas, cu fiecare secundă, şi că e de ajuns doar să privim în jurul nostru ca să ne bucurăm de el. Că ajunge, uneori, și doar să te aşezi cuminte pe o bancă în parc, şi să aştepţi. Și, ca într-o ploaie de stele, să te laşi sedus de fascinanta ardere din jurul tău. Și să te molipseşti de ea…