Fericitul Episcop Iuliu Hossu, „preot la altar și slujitor al lui Dumnezeu, în orice împrejurare”

O impresionantă mărturie, datând din 1985, păstrată în arhiva călugărilor Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (OSBM), îl prezintă pe Fericitul Arhiereu Iuliu Hossu așa cum l-a cunoscut un preot al său. Preotul bazilian și istoricul ierom. dr. Silvestru Augustin Prunduș a atribuit scrierea – semnată cu pseudonim – pr. ierom. Sabin Dăncuș, călugăr bazilian mărturisitor al credinței în clandestinitate. Prezentăm, în cele ce urmează, selecții din acest document:

„În perioada cea mai zbuciumată a secolului al XX-lea, Episcopul Iuliu Hossu, împreună cu ceilalți ierarhi și prelați ai Bisericii Române Unite cu Roma, au luptat pentru înfăptuirea dreptului ce i se cuvenea poporului român la libertatea națională, la dreptate socială și la propășire spirituală, în cadrul Bisericii Universale a lui Cristos. Au făcut să se știe că dreptul de a trăi în libertate și datoria de a se respecta cerințele adevărului și ale spiritului sunt sacre și sunt mai presus decât teama și opresiunea.

Episcopul Iuliu Hossu figurează printre cei mai de seamă arhierei ai Bisericii. Șase decenii ca preot, episcop și apoi cardinal formează cununa unei misiuni în care pe lângă numeroasele distincții ecleziastice și naționale pe care le-a primit pentru merite recunoscute, acceptă suferința și surghiunul până la moarte pentru dreapta credință a Bisericii sale și pentru o soartă mai bună a neamului său. A vestit împărăția lui Dumnezeu cu graiul, cu îndrumările sale și cu suferința sa”.

În îndelungata și rodnica sa păstorire, „momente de bucurie avea Episcopul atunci când, în mijlocul celor dragi ai săi – mai ales la Seminarul Teologic, unde mergea mai deseori și se întreținea timp îndelungat, precum și la instituțiile conduse de Congregația Surorilor Maicii Domnului, sau în mijlocul poporului credincios la Catedrală sau în parohiile pe care le cerceta – vedea bunătate, ordine și căldură sufletească. Cu glasul său blând și plăcut încuraja la apostolat, la evanghelizare. Privea cu dragoste părintească la seminariști și le spunea: «Pregătiți-vă bine pentru a propovădui cuvântul Domnului… Când mergeți în vacanță duceți cu voi binecuvântarea Arhiereului vostru și le-o împărtășiți credincioșilor. Mângâiați pe cei întristați, ștergeți lacrima de pe fața celor îndurerați și încurajați pe cei încercați. Făcând acestea veți binemerita harul și răsplata Dumnezeiescului Răscumpărător și mulțumirea neamului vostru». Episcopul se bucura de dragostea și prietenia copiilor. Prima cuminecare era sărbătorită cu fast deosebit, la care ținea să fie prezent și să o facă personal, atât la Catedrala din Cluj, cât și la cea din Gherla.

Principala vocație a Episcopului Iuliu, în care a crezut cu toată tăria, a fost aceea de preot la altar și slujitor al lui Dumnezeu, în orice împrejurare. Ne amintim cu venerație de evlavia Episcopului și de timpul îndelungat în care se reculegea îngenunchiat la funcțiunile sacre ce se desfășurau în Catedrala din Cluj după toate prescripțiile ritului oriental. Cei care au fost hirotoniți de Episcopul Iuliu își amintesc de solemnitatea primei Sfinte Liturghii oficiate în concelebrare cu Episcopul care pontifica. Pe parcursul rugăciunilor care trebuiau spuse, Episcopul stăruia asupra momentelor liturgice solemne când evlavia și atenția concelebrantului trebuia să fie maximă. Aceste îndemnuri și acest exemplu s-au imprimat în suflete și au rămas vii în atenția fiecărui preot la altar. Glasul blând și cald al Episcopului în rugăciune, la exclamațiunile liturgice, în predici și când acorda binecuvântarea, înălța inimile celor prezenți și ceremonialul se desfășura într-un climat de înaltă spiritualitate. Catedrala și bisericile erau neîncăpătoare pentru mulțimea care lua parte la slujbe. La Liturghia pe care Episcopul o oficia zilnic în capela de la reședința sa participau, în afară de clericii care ajutau, și alte persoane ce erau considerate oaspeți ai Preasfinției Sale, între care, deseori, profesorul de teologie ortodoxă de la București, scriitorul Gala Galaction. Acesta asculta slujba oficiată de arhiereu prosternat la podea la părțile importante ale Sfintei Liturghii.

Episcopul avea devoțiune deosebită față de Maica Domnului și spunea că i-a simțit ajutorul de mai multe ori în viață. Cu ocazia procurării și primirii de la Contele Kornis a unei icoane vechi, a vorbit la seminar atât de frumos despre această artă care pune în fața noastră ce este mai de preț din credința noastră. Câtă căldură sufletească și sprijin pentru popor prin icoanele din casele lor și prin acelea din biserici, chiar din cele mai vechi, mai mici și mai îndepărtate bisericuțe de lemn. «Câte rugăciuni s-au înălțat în fața acestor icoane, spunea Episcopul, câte suspinuri și lacrimi s-au vărsat cu timpul în greutățile și necazurile acestui popor. Câtă mângâiere și ajutor s-a primit cu adevărat. Valoarea icoanelor este mare după ceea ce reprezintă și după măiestria în care sunt făcute să reprezinte, însă valoarea constituie și lacrimile vărsate în fața lor precum și mângâierile și ajutorul primit prin mijlocirea lor».

Episcopul Iuliu a știut să ierte pe cei ce l-au supărat. A suportat cu smerenie și umilință necazurile și uneori calomniile ce i s-au adus, având deplină încredere în adevărul care va triumfa. În anul 1948 s-au ridicat nori grei și amenințători asupra Bisericii Române Unite cu Roma. Adresându-se poporului, la ultima Sfântă Liturghie pe care a celebrat-o în Catedrală în ultimele sale zile de libertate, l-a îndemnat la rugăciuni și la rezistență, apoi a zis: «A început pentru Biserica noastră și pentru popor Calea Suferinței, Calea Crucii». «Pe cel mai însorit și roditor plai al spiritualității românești se înalță Crucea de jertfă a Bisericii noastre sfinte, așa cum pe Golgota a fost ridicată Crucea Mântuitorului nostru, care, așa cum spune tradiția, a fost așezată cu fața spre Roma. Dar după Vinerea Mare urmează Învierea». Poporul plângea.

La sfârșitul Serviciului Divin, Episcopul Iuliu, trist și îngândurat, a plecat de la Catedrală spre reședință. Era însoțit de credincioși. Purta în sufletul său durerea unui drum care începea să se desfășoare pe calvarul românesc. În parohiile învecinate se cânta multă vreme în duminicile care au urmat, următoarea priceasnă: «Odată l-am văzut trecând / Cu turma pe păstorul blând / Mergea’ naintea oilor, / Blândul păstor, blândul păstor. / Cum l-am văzut, l-am întrebat / Cine-au fost cei ce l-au trădat. / Tăcu și ochii lui senini / De lacrimi limpezi erau plini».

Cu câteva zile înainte de a fi arestat, Episcopul Iuliu Hossu adresează preoților din Dieceza Clujului o scrisoare care va fi ultimul act emis de la Episcopie pentru toate parohiile din Eparhie. «În acest ceas de încercare pentru Sfânta noastră Biserică, vă rog cu toată căldura sufletului meu, rămâneți tari în credință, încrezători în puterea Darului lui Dumnezeu, care se desăvârșește întru neputințele noastre, și sub ocrotirea Inimii Neprihănite a Maicii Domnului, păstrați comoara sufletului neatinsă» (Cluj, la 25 octombrie 1948, Iuliu Episcop).

A urmat izolarea totală. La Interne, la Dragoslavele, la Sighet, la Curtea de Argeș, apoi la Căldărușani până la sfârșitul vieții, în 28 mai 1970, deci un surghiun de aproape 22 de ani, fără să fi avut nici o condamnare și nici o vină decât că a slujit pe Dumnezeu după cea mai aleasă și devotată conștiință și și-a servit neamul său după cea mai demnă, luminată și eroică străduință.

Într-o călătorie făcută de cineva la Snagov și o mică excursie la mănăstire, se pune întrebarea parohului de acolo dacă știe că la Căldărușani se află un episcop greco-catolic în detenție. Parohul răspunde cu voce tare: «Dar cum să nu știm că este un nou descălecat din Ardeal, însă de data aceasta în domeniul credinței. Noi știm și îl vizităm pe Marele Vlădică fiindcă distanța este mică până acolo. Întotdeauna ne bucurăm, căci bătrânul Vlădică este purtător de lumină și de har și îi respectăm credința» (Preot Roman G)”.

V.S.