„Exerciții de uimire și de ordonare” – Interviu cu Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă

În preajma lansării volumului de eseuri intitulat „Rădăcinile Veșniciei” (ed. Școala Ardeleană, 2023), Părintele profesor Ioan Chirilă a acordat un interviu ziarului Făclia pornind de la câteva dintre temele majore abordate în această carte.

În primul rând, titlul ales pentru această frumoasă culegere de eseuri, „Rădăcinile Veșniciei”, este unul care, în două cuvinte, iată, subliniază un fel de axis mundi, o verticalitate precum cea a copacului, care unește doi poli, subliniază, în definitiv, chiar viața noastră, într-un cerc perfect, noi tinzând sau având trebuința să tindem permanent spre sursa primară a veșniciei din care ne-am născut. Ne puteți detalia, vă rog, pe marginea acestei metafore din titlu?

Acest volum este al treilea dintr-o colecție care adună cam tot ceea ce am scris eu în afara studiilor stricte de specialitate. De aceea are și acest subtitlu de Eseuri, pentru că au fost scurte intervenții de-ale mele, fie în cadrul unor emisiuni, fie în cadrul unor publicații, pe teme variate. Însă numitorul comun, de data aceasta, la acest al treilea volum de eseuri, a fost dat de numărul mai mare de intervenții pe tema sfinților și a sfințeniei. Metafora să știți că am preluat-o din gândirea sau din viețile sfinților. Dacă ne uităm, de pildă, în Filocalie, găsim metafora aceasta a copacului cu rădăcinile în cer și cu coroana, cu roadele pe pământ. În momentul în care încerci să atingi această dobândire efectivă sau întrupare efectivă a sfințeniei, nu faci altceva decât să te racordezi la niște rădăcini.

„Ceea ce unește este tocmai trunchiul. Trunchiul este, dacă vreți, puntea dintre veșnicie și existența istorică. Trunchiul acesta este trupul, trupul mistic al Mântuitorului Iisus Hristos.”

Mai este un aspect interesant pe care am vrut să-l surprind. Rădăcinile unui copac sunt răsfirate. Ele, de fapt, ar încerca să prindă tot pământul. Și în mintea mea, în momentul în care vorbesc despre starea de sfințenie, cel care atinge această stare tinde să cuprindă în sine toată veșnicia, nu numai o porțiune. Deci eu am văzut viețile sfinților ca niște rădăcini ale veșniciei pentru că fiecare, în felul lui, a venit cu o lecție practică înspre noi, încercând să ne învețe că poate fi dobândită sfințenia sau poate fi împlinită viața și așa. Imaginea completă, dacă vreți, este imaginea Mântuitorului Iisus Hristos, despre el se spune că este „omul deplin”.

Ceea ce unește este tocmai trunchiul. Trunchiul este, dacă vreți, puntea dintre veșnicie și existența istorică. Trunchiul acesta este trupul, trupul mistic al Mântuitorului Iisus Hristos. Numai în măsura în care conștientizezi faptul că, atunci când vrei să treci de cealaltă parte, ai nevoie de punte, îți dai seama că trebuie să ajungi într-o unitate, într-o unire și trebuie să folosești acest model, acest exemplu al omului deplin care e modelul lui Hristos.

Nu am pus în acest volum numai viețile sfinților. Am atins și problema creației, de gândire teologică, de gândire literară, am mers chiar pe zona de prezentare a unor cărți, recenzii sau luări de poziție față de anumite teme apărute în decursul timpului în literatură, selectate tot din perspectiva de a da posibilitatea celor care citesc să se orienteze spre această cale a sfințeniei. Îmi vine în minte, am scris, la un moment dat, despre un material al domnului Mircea Popa dedicat Scripturii, traducerilor din Sfânta Scriptură. Mircea Popa evidenția faptul că e foarte importantă Scriptura pentru întreaga literatură.

Metafora „Rădăcinile Veșniciei” este foarte folosită, nu a fost decantată de mine, am găsit-o și în poetică, și în diaristică, o găsești chiar și în pictură, de pildă în zona impresionistă.

Eu am făcut acest volum de eseuri provocat. Nu am vrut să adun ce am scris înainte și să le pun într-o ecuație tematică. Însă din lumea scriitoricească au fost câțiva care au insistat pentru realizarea acestui proiect și, până la urmă, l-am realizat și să știți că, după ce l-am văzut realizat, nu mi-a părut rău. A fost pe undeva și o modalitate de a mă verifica pe mine însumi în ceea ce privește constanța gândirii, constanța trăirii mele în zona religiosului. Aceasta îți dă încrederea că, prin ceea ce ai prezentat, deschizi și tu calea de participare la Adevăr. Această comuniune, această părtășie la Adevăr este, de fapt, Veșnicia, care depășește gnoseologicul.

Limbajul la care ați recurs în aceste scrieri vine să invite la dialog un număr generos de cititori, nu este strict îndreptat celor cu o pregătire în domeniul teologic. Ce așteptări aveți în privința receptării volumului?

Una dintre provocările care ne stau în față, mă refer strict la mediul teologic, ține de zona limbajului, de modul în care un slujitor al mediului religios sau al mediului teologic știe să-și acomodeze limbajul sau să asume din limbajul contemporan structurile prin care să transmită adevărurile religioase, veșnice. Este o chestiune destul de delicată pentru că în procesul de dezvoltare lexicală, de lărgire a câmpurilor semantice ale unor concepte s-au produs unele sărăciri ale cuvintelor. E o chestiune delicată să găsești cuvântul cel mai potrivit.

Adevărul religios poate însă asuma anumite structuri sau niveluri lexicale fără ca să fie diminuată dimensiunea transcendentă a acestui adevăr. Printr-o adaptare, printr-o însoțire a istoricului cu transcendentul poți să transmiți ideea Veșniciei și a înveșnicirii.

„Timpul de acum e o provocare pentru noi. Eu am încercat în aceste materiale să transmit ideile, adevărurile teologice prin limbajul timpului, ca să fie inteligibile pentru cei de azi și nu le-am transmis într-o formă dogmatică. Am mers chiar pe exerciții sau formule ludice.”

Timpul de acum e o provocare pentru noi. Eu am încercat în aceste materiale să transmit ideile, adevărurile teologice prin limbajul timpului, ca să fie inteligibile pentru cei de azi și nu le-am transmis într-o formă dogmatică, de tip decret sau lege. Am mers chiar pe exerciții sau formule ludice. Am arătat că, de multe ori, folosind un concept filosofic sau teologic în forma sa primară, poți să asumi un tip de exprimare contemporană și echilibrul dintre forma primară și forma actuală să te mențină pe linia de plutire a înțelegerii Adevărului. Trebuie să faci aceste precizări în ceea ce privește semantica și, după aceea, declinarea opțiunii pentru o anumită variantă din câmpul semantic, care este valabilă sau inteligibilă astăzi. În măsura în care începi să devii înțeles de ceilalți, devii și acceptat în afirmațiile tale.

Astăzi, multe dintre activitățile curente în care omul modern este implicat solicită frecvent capacitățile sale raționale. Totuși, chiar și în astfel de vremuri, cum anume trebuie să se smerească mintea noastră pentru a înțelege și asuma pe deplin tainele revelatoare, pentru a se putea, deci, înălța?

Aceasta a fost o altă provocare pentru mine. Eu am intrat în dialogul dintre știință și religie și am desfășurat câteva proiecte ample în decursul anilor pe tema aceasta. Am avut privilegiul să mă întâlnesc, să comunic cu oameni de prim rang din zona științifică. Am avut dialoguri și dezbateri chiar cu reprezentanți ai lumii fizicii cuantice, nu numai ai gândirii filosofice. Atunci a trebuit să citești, să cunoști teoriile, să vezi în ce măsură e vorba de rezultatul unui proces de sinteză sau e vorba de o calchiere. De multe ori, se calchiază niște afirmații și se rostogolesc niște clișee.

„În momentul în care ajungi la o conștientizare efectivă a actului revelării, zici Uau!, nu mai ai cuvinte, ai rămas uimit, cucerit, vrăjit și ajungi în ceea ce se numește extazul euharistic, din care ai vrea să vezi și mai mult. Când ajungi în Veșnicie, nu te mai obsedează centrul, ci vrei să vezi cât e de departe marginea infinitului.”

Eu am dezvoltat în decursul timpului, în aceste conferințe și întâlniri, o temă care vorbea despre relația de complementaritate dintre cunoașterea științifică și cunoașterea prin credință. Cea de-a doua, din punct de vedere științific, nu e acceptată, ea se fundamentează pe revelație. Dacă nu-i demonstrabil, nu corespunde mediului științific. Și atunci eu am zis în felul următor – nu trebuie văzute ca fiind antagonice, ci că se ajută una pe cealaltă. În momentul în care ajungi la o conștientizare efectivă a actului revelării, zici Uau!, nu mai ai cuvinte, ai rămas uimit, cucerit, vrăjit și ajungi în ceea ce se numește extazul euharistic, din care ai vrea să vezi și mai mult. În tine cunoști, în afară nu poți să exprimi. Atunci care este ipostaza minții în momentul respectiv? E o ipostază de smerenie. Când vrei să dobândești mai mult, îi spui lui Dumnezeu: „Nu pot, e prea mică mintea mea, nu Te poate cuprinde! Și-atunci, Fă Tu această dilatare.” Aceasta este starea de smerenie despre care vorbesc. Când ajungi în Veșnicie, nu te mai obsedează centrul, ci vrei să vezi cât e de departe marginea infinitului. Gândul smerit este gândul care se adună din împrăștiere, limpezirea minții și trecerea dincolo de cuvânt, de logos.

Temele de reflecție și de pus în practică pe care le discutați în capitolul intitulat Istorie -Cultură – Viață sunt teme profund actuale și necesare omului contemporan. Vă invit să ne spuneți, pe scurt, de ce ați făcut tocmai selecția acestor texte și să punctăm câteva concluzii – sfaturi pentru tinerii zilelor noastre.

Specific tinereții este graba. În momentul în care eu am realizat unele dintre materialele respective, eram, oarecum, și sub influența unui anumit tip de gândire filosofică. Parcursesem ceva din Heidegger, din Aristotel, m-am întors în filosofia clasică și rămăsesem cu o expresie de la Heidegger pe care am tot repetat-o – Multe din tipologiile acestea de realizare a haosului contemporan sunt generate de faptul că trecem grăbiți, spunea Heidegger, în unele ediții apare „nepăsători” pe lângă tainele existenței, adică vedem existența numai în fizicalitatea sa, nu în integralitatea sa, nu încercăm să vedem și ceea ce este dincolo, ca să ajungem spre o cunoaștere totală. Mesajul meu pentru tineri a fost formulat foarte simplu atunci: „Dați-vă timp de gândire.”

„Tinerii să mai facă și exerciții de încântare de frumusețea naturii, nu numai exerciții de încântare gastronomică din bunătățile naturii, ci și exercițiile de uimire.”

Tinerii să mai facă și exerciții de încântare de frumusețea naturii, nu numai exerciții de încântare gastronomică din bunătățile naturii, ci și exercițiile de uimire, să ajungi undeva la Goethe, la Hegel, la cei care se minunau de frumusețea cerului. Le-am dorit să iasă din această grabă.

Timpul de gândire este timpul de așezare a ta în cuvânt, nu de memorare a cuvântului. Atunci cuvântul devine lucrător, devine mărturisitor, îți arată, de fapt, că este, dacă vrei, o soluție practică de realizare sau redescoperire a unei unități. Din unitate vine și progresul, vine și dezvoltarea, atât în plan material, cât și în planul spiritual.

Apoi, celălalt lucru pe care am încercat să-l aduc constant înaintea tinerilor a fost faptul de a-i face conștienți de ceea ce sunt, că nu sunt numai trup, numai materie biologică, că sunt și spirit, că sunt și suflet, și duh, duh care cere o hrană specifică. De aici, i-am îndreptat spre această comuniune liturgică, spre rugăciune și, uneori, spre exerciții de ordonare. Asceza nu e altceva decât un set de exerciții de reordonare a făpturii umane, de reintrare a omului în cumpătare.

Dacă vrem să restaurăm ceva, va trebui să-i învățăm pe oameni, deci nu numai pe tineri, să acceseze din nou rugăciunea. Trebuie să redevenim oameni integrali și atunci o să avem o recepție totală și față de ceilalți. Și atunci o să-l avem în orizont și pe Dumnezeu. Altfel, riscăm să pierdem totul. Trebuie ca voința noastră să fie conformă cu voința lui Dumnezeu.

În încheiere, câteva cuvinte despre comuniune, Părinte, un subiect atins și în volumul de față. Astăzi, deși ne organizăm în tot felul de formule colective, profesionale, de recreere, de studiu etc., suntem adesea distanțați unii de ceilalți, lăuntric vorbind. Cum e posibil sau ce anume nu trebuie să ne scape din vedere, un fir roșu care să ne lege pe toți?

Să găsești forța spirituală a tuturor structurilor existenței. În cartea Homo Deus pe care am scris-o cu mulți ani în urmă am spus că sunt încântat de înțelepciunea țăranului. El, când intră în pădure, vedea potențialitatea ipostatică în fiecare copac, fiecare este bun pentru ceva anume. Niciun copac nu e rău. Să vedem bunătatea în integralitatea formei sale, nu numai în forma sa materială.

Fericirea trebuie să fie una cu odihna. Uitați-vă la întâlnirile acestea cât te odihnesc. Vii mai obosit de acolo, după hedonismele contemporane. Și atunci, trebuie să-ți lași timpul de regăsire a înțelegerii spirituale. Nu trebuie forțat, dar nici nu trebuie uitat. De aici vei găsi elementele de suport. Imaginea comuniunii autentice stă în milostenie. Să dai nu numai materialul, ci și iubirea.

Iulia GHIDIU